h3 bg

 dr. av. Dana TITĂ

Baroul Vâlcea

 

Conf. univ. dr. av. Cezar TITĂ

Baroul Vâlcea

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova

Universitatea SPIRU HARET

Abstract

The right to a free access to justice is a necessary condition for a fair trial. The European Convention on Human Rights and the internal legal norms make effective the right to a fair trial and, implicitly, the right to free access to justice. Freedom of access to justice presupposes, on the other hand, guarantees under the applicable law, which are provided precisely so that every individual can benefit from this right. The implementation of this right is effectively carried out by each state through internal legislation, but the bases of these regulations are contained in international protection instruments, notably the European Convention on Human Rights, and the violation of its norms is sanctioned by the European Court of Human Rights.

Keywords

  • free access to justice
  • fair trial
  • fundamental rights
  • presumption of innocence
  • the guarantees of the fair trial

 

Introducere

Din perspectiva istorică „drepturile omului au apărut (...) ca un instrument de protecţie a individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcţie limitarea puterii politice pentru a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei umane”[1].

Ceea ce este de remarcat în legătură cu acestea este că, atât legiuirile naţionale, cât şi instrumentele internaţionale le consemnează ca „recunoaşteri” sau ca „declaraţii”, noţiunea de drepturi ale omului fiind dincolo de recunoaşterea lor prin intermediul textelor.

Accesul liber la justiție – examen de jurisprudență CEDO

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil are următorul conţinut: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

  1. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
  2. Orice acuzat are, în special dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiilor aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat, în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.

Convenţia enumeră două tipuri de garanţii: unele de natură materială şi altele de natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie.[2]

Curtea a subliniat în mod constant importanţa art. 6 care consacră prin intermediul dreptului la un proces echitabil „principiul fundamental al preeminenţei dreptului”[3].

Garanţiile procesului echitabil au ca obiect atât drepturile şi obligaţiile cu caracter civil cât şi acuzaţiile în materie penală iar în ceea ce priveşte beneficiarii garanţiilor, art. 6 foloseşte sintagma „orice persoană” rezultând de aici că se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.

Ca regulă generală, dispoziţiile art. 6 se aplică oricăror instanţe care soluţionează litigii ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau asupra unei acuzaţii în materie penală ale unei persoane. Potrivit Curţii pentru ca art. 6 să fie aplicabil trebuie ca instanţa în faţa căreia se desfăşoară acea cauză să aibă competenţa de a pronunţa o hotărâre constrângătoare în acel caz.[4]

Curtea a hotărât că art. 6 prevede şi un drept material de acces la instanţă deoarece asigurarea unor garanţii procedurale acordate părţilor nu ar avea nici un efect dacă nu s-ar garanta şi accesul la justiţie. Echitatea, publicitatea şi celeritatea procesului nu ar avea nici un rost dacă nu există un proces[5].

Din jurisprudența Curţii a rezultat că dreptul de acces la justiţie este un drept efectiv fără a fi însă un drept absolut. Acest drept presupune o serie de alte măsuri pe care statul trebuie să le ia pentru a asigura accesul la justiţie cum ar fi: instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită atât în penal[6] cât şi în civil[7], dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat[8], dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror[9], costuri rezonabile ale proceselor (taxe de timbru, cauţiuni, alte cheltuieli de judecată - care sunt de natură a îngrădi liberul acces la justiţie), complexitatea şi neclaritatea unor proceduri, neasigurarea executării hotărârilor judecătoreşti ş.a.

Nefiind un drept absolut, dreptul de acces la justiţie poate fi restricţionat, limitările aduse acestui drept trebuind să respecte câteva principii cum ar fi: un raport rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele alese[10], scopul urmărit trebuie să fie legitim şi să nu afecteze substanţa dreptului.

Orice proceduri prealabile cum ar fi: autorizarea prealabilă pentru sesizarea unei instanţe, condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie, limitarea recursurilor abuzive, raţiuni care ţin de securitatea naţională, acordarea de imunităţi de jurisdicţie unor categorii de persoane (de ex. imunitatea parlamentară cu privire la toate faptele de natură penală) sau unor organizaţii internaţionale.

În ceea ce priveşte garanţiile procedurale enunţate de art. 6 acestea sunt şi ele de două feluri: unele privitoare la instanţă care trebuie să fie independentă, imparţială, instituită de lege, având competenţa de a pronunţa decizii cu forţă obligatorie şi unele privitoare la procedură care trebuie să fie echitabilă, publică, desfăşurată într-un termen rezonabil[11].

Există două principii pe care Curtea le utilizează atunci când apreciază respectarea garanţiilor procedurale: principiul aprecierii globale, potrivit căruia „trebuie ţinut cont de întregul proces aşa cum s-a desfăşurat în ordinea juridică internă”[12] şi principiul aprecierii în concret, adică „dreptul la un proces echitabil poate fi examinat doar la lumina împrejurărilor specifice ale fiecărui caz”[13].

Dispoziţiile art. 6 sunt concepute să se aplice în principal în faţa unei instanţe, există însă unele dispoziţii care au fost apreciate ca aplicându-se chiar înainte sesizării instanţei cum ar fi exigenţa soluţionării într-un termen rezonabil a cauzei sau dreptul de a beneficia de asistenţa unui apărător (art. 6 parag. 3 lit. c) care se aplică şi în faza de urmărire penală.

Garanţiile procesului echitabil conţinut în primul paragraf al art. 6 sunt: principiul egalităţii armelor, principiul contradictorialităţii, principiul respectării normelor privitoare la administrarea probatoriului, dreptul de a compărea în persoană, motivarea hotărârilor, publicitatea dezbaterilor şi a pronunţării hotărârii, judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte garanţiile privitoare la instanţă, în primul rând aceasta trebuie să fie independentă faţă de executiv şi faţă de părţi[14] şi să prezinte garanţiile unei proceduri judiciare[15].

Instanţa trebuie să aibă puterea de a pronunţa soluţii cu forţă obligatorie[16] şi să aibă un rol jurisdicţional adică „să soluţioneze, pe baza unor norme de drept şi în urma unei proceduri organizate orice problemă ce ţine de competenţa ei”[17]

La cele enunţate mai sus se adaugă şi garanţiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni conţinute în art. 6 parag. 2 şi 3.

Prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 parag. 2 potrivit căruia „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Prezumţia de nevinovăţie are mai multe aspecte: atitudinea judecătorului, sarcina probei, dreptul la tăcere, administrarea probelor.

Garanţiile prevăzute de art. 6 parag. 3 sunt: lit. a) dreptul de a fi informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor aduse; lit. b) dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării; lit. c) dreptul persoanei de a se apăra sigură, dreptul de a recurge la asistenţa unui avocat ales respectiv dreptul de a beneficia, în anumite condiţii, de asistenţă judiciară gratuită; lit. d) dreptul de a interoga martorii acuzării şi dreptul de a cita şi audia martorii apărării în codiţii similare cu cele acordate acuzării; lit. e) dreptul de a fi asistată în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.  

Cutea a statuat că art. 6 din Convenţie se aplică şi atunci când este vorba de executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au stabilit obligaţii de plată în sarcina statului precum şi în analiza admisibilităţii căii extraordinare de atac introduse de procuror împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată într-un proces civil la care nu a luat parte.

Privitor la primul aspect Curtea a decis că dreptul de acces la instanţă ar fi inutil dacă ordinea juridică internă a unui stat ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână fără efect. Executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6[18].

În ceea ce priveşte admisibilitatea unei căi extraordinare de atac introduse de procuror împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată într-un proces civil la care nu a luat parte, Curtea a hotărât că, unul din elementele esenţiale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune printre altele ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie[19].

În legislația internă, acest drept este consacrat, în primul rând, prin art. 21 din Constituție – Accesul liber la justiție – care conține dispoziții referitoare la liberul acces la instanțele de judecată și la dreptul de soluționare a unui proces într-un termen rezonabil.

Mijloacele concrete prin care se realizează punerea în practică a acestui drept sunt variate, fiecare stat, implicit România, fiind liber să opteze pentru acestea.

Astfel, în dreptul intern sunt prevăzute modurile de sesizare a instanțelor de judecată și căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate de acestea. Totuși, reglementarea organizării și funcționării diferitelor instanțe de judecată (judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție) nu înseamnă că, în temeiul dreptului la un proces echitabil, o persoană va putea sesiza oricare din aceste instanțe, ori că va avea acces la oricare din căile de atac prevăzute de lege.

Accesul la diferitele instanțe de judecată, sau exercitarea diferitelor căi de atac sunt reglementate prin lege, cunoscând reglementări diferite, în considerarea unor situații deosebite[20].

În ceea ce privește corectitudinea și independența actului de justiție, acestea au o reglementare și în art. 152, alin. 1 din Constituție, prin care se instituie o normă specială în ceea ce privește revizuirea Legii fundamentale: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”.

În anumite situații existența taxelor de timbru a fost invocată ca o limitare a dreptului analizat, încercându-se acreditarea ideii că impunerea acestor taxe este de natură să împiedice anumite persoane să își exercite acest drept.

Impunerea plății taxei de timbru nu reprezintă, în realitate, o îngrădire a principiului gratuității actului de justiție, implicit a liberului acces la justiție, pentru că, în primul rând partea care pierde procesul va fi obligată să restituie celeilalte părți toate cheltuielile de judecată (art. 453, alin. 1 Cod de procedură civilă: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”), iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013[21] privind taxele judiciare de timbru prevede posibilitatea scutirii de plata acestor taxe, în anumite condiții.

Nu în ultimul rând, tot ca o garanție a liberului acces la justiție este și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 51/2008[22] privind ajutorul public judiciar în materie civilă, care instituie măsuri în ceea ce privește posibilitatea unei părți de a solicita și obține scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită. Totodată, prin același act normativ se reglementează inclusiv posibilitatea ca o persoană fizică să beneficieze de ajutor public judiciar sub forma onorariului de avocat, al expertului, interpretului sau traducătorului și al executorului judecătoresc.

Concluzii

Dreptul de acces la justiție este o componentă fundamentală a dreptului la un proces echitabil și, totodată, fundamentul oricărui demers în fața unei instanțe de judecată. Fără un acces efectiv la o instanță, în vederea valorificării lor, drepturile oferite justițiabililor și consacrate în Constituție, legi sau alte acte normative, inclusiv în instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale, ar fi iluzorii.

Numai prin realizarea efectivă a unui acces liber la justiție individul va avea depline garanții că drepturile sale nu vor fi nesocotite, nu vor putea fi vătămate de un comportament abuziv și arbitrar, iar în cazul în care acest lucru se va întâmpla, va putea fi sigur că o instanță imparțială îi va acorda despăgubiri pentru prejudiciul încercat, sub orice formă legală.

 

[1] Muraru, I., Tănăsescu, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 136;

[2] Bogdan, D., Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 198;

[3] CEDO, cauza Sunday Times c. M. Britanii, Hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 34, parag. 55;

[4] CEDO, cauza Benthem c, Olandei, Hotărârea din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 17, parag. 39;

[5] CEDO, cauza Golder c. Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr.18, p. 17-18;

[6] CEDO, cauza Airey c. Irlandei, Hotărârea din 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, p. 12-13, parag. 24;

[7] CEDO, cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A, nr. 168, p. 33, parag. 65;

[8] CEDO, cauza Golder c. Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 19-20, parag. 40;

[9] CEDO, cauza Edwards c. Marii Britanii, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A, nr. 247-B, p.35, parag. 36;

[10] CEDO, cauza Golder c. Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p.19, parag. 38;

[11] Bogdan, D., Selegean, M., [2], p. 236;

[12] CEDO, cauza Granger c. Marii Britanii, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 174, parag. 46;

[13] CEDO, cauza nr. 1802/62, Decizia din 26 martie 1963, Annuaire de la Conventio, vol. IV, p. 462;         

[14] CEDO, cauza Ringeisen c. Austriei, Hotărârea din 16 iulie 1971, seria A, nr. 13, p. 39, parag. 95;

[15] CEDO, cauza Belilos c. Elveţiei, Hotărârea din 29 aprilie 1988, seria A, nr. 132, parag. 64;

[16] CEDO, cauza Benthem c. Olandei, Hotărârea din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 17, parag. 40;

[17] CEDO, cauza Belilos c. Elveţiei, Hotărârea din 29 aprilie 1988, seria A, nr. 132, parag. 64;

[18] CEDO, cauza Di Pede c. Italiei , Hotărârea din 26 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-IV, p. 1383 – 1384, parag. 20-24;

[19] CEDO cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of. Nr. 414 din 31 august 2000;

[20] Decizia nr. 1/1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 69 din 16 martie 1994;

[21] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013;

[22] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008;