h3 bg

ECHITATEA ȘI ETICA ÎN DREPT

Conf. univ. dr. Cezar TITĂ

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova

  1. Dana TITĂ

Avocat, Baroul Vâlcea

Lect. univ. dr. Bogdan GHIDIRMIC

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova

 

Abstract

Ethics and equity are two widely used concepts in the most diverse fields of the social sciences. They also find their place and applicability in the field of law because legal reality is one of the components of social reality.

Equity is an attempt to correct the law, when the law does not contain prescriptions for a particular situation.

Ethics is a branch of philosophy that deals with moral issues, its purpose being to answer the question of what is right or wrong or how we should behave in a given circumstance.

Keywords

Ethics, Equity, law, natural law, society

 

 

  1. Introducere

Echitatea și etica reprezintă două concepte des folosite de doctrinarii și practicienii dreptului atunci când legea este neclară, lacunară sau nu reglementează o anumită situație care cere o soluție juridică.

De-a lungul istoriei, echitatea și etica au fost folosite de conducători de state sau regimuri politice, vorbindu-se despre etica și echitatea unora sau a altora dintre sistemele politice și de drept ale diferitelor state.

În afară de folosirea de către stat în activitatea sa specifică, cele două concepte și-au găsit aplicarea și în ceea ce privește categoriile socio-profesionale care activează în societate, vorbindu-se despre etica magistratului, a avocatului, a medicului sau a arhitectului.

  1. Echitatea

Cuvântul „echitate” își are rădăcina în latinescul „aequitas”, care însemna potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire.

Conceptul de echitate a fost introdus de către Aristotel, pentru care „epieiheia” – echitatea – avea mai mult valoarea unei justiții sociale al cărei scop era acela de a îndrepta legea, acolo unde ea era deficitară din cauza caracterului său universal[1]. Fiecare popor, în virtutea principiilor universale de dreptate, echitate și justiție, își are propriul sistem juridic. Există autori, printre care și Hegel[2] care tratează elaborarea, aplicarea și realizarea dreptului distinct, pe ramuri, și nu ca pe un produs social de conviețuire. Scindarea societății în categorii cu poziții diferite în viața productivă a dus la apariția unor situații calitativ noi. Cerințele care exprimau interesele grupărilor conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii, trebuia ca ele să fie impuse, la caz de nevoie, prin forța de constrângere a statului. „Această putere enormă a statului, de a crea dreptul trebuie să fie țărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social”[3].

Echitatea poate fi percepută prin observarea rezultatelor diferitelor acțiuni sau acte, care chiar în cazuri similare pot fi diferite, în funcție de mai mulți factori. „Echitatea apare ca o corectare a legii, în scopul individualizării aplicării ei. Este o corectare făcută în spiritul legii prin adecvarea ei la un caz pe care legiuitorul însuși recunoaște că dacă l-ar fi anticipat ar fi ținut seama de el în elaborarea legii. Echitatea apare deci ca antidot la generalitatea legii”[4]. „Sensul însuși al echității constă în a corecta legea, în măsura în care aceasta se dovedește insuficientă, din cauza caracterului ei prea general”[5].

La romani, cuvântul aequitas capătă un sens apropiat dreptului. Spre exemplu: aequitate rempublicam gerere (a cârmui statul cu cumpătare) sau animi aequitas (minunata nepărtinire a poporului roman)[6]. Cicero ajunge aproape să confunde aequitas cu jus civile, în general, la juriștii romani aequitas ajungând să să apară ca scop și ideal al dreptului, de unde și definiția dată de Celsus dreptului: jus est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității). Tot Cicero este cel care distinge între echitatea naturală (aequitas naturalis) și echitatea legală (aequitas constituta), pentru că, dacă legea este schimbătoare, dreptul este etern, pentru că acesta din urmă își are fundamentul nu în opinii, ci în natură.

O sursă importantă a sistemului juridic anglo-saxon o constituie Equity (principles of natural justice), Școala dreptului natural găsind sursa acesteia în rațiunea umană, care identifică principii imuabile, valabile pentru orice timp și orice loc[7]. În această familie de drept, echitatea este invocată pentru a complini lacunele legislative.

Întotdeauna oamenii au aspirat spre un ideal de justiție și de echitate, considerând că există o lege fundamentală, dreapta rațiune, conformă cu natura, care se revelează fiecăruia și este constantă și eternă. Ea nu are nevoie de nimeni să o interpreteze sau să o organizeze, nu este alta în fiecare țară și nu este una azi și alta mâine. Ulpian, confidentul și ministrul împăratului Alexandru Sever, definea jurisprudența drept știința justului și injustului, formulând și sentința clasică asupra Justiției: „Justitia est constans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuere... juris praecepta sum haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Dreptul astfel înțeles devine o filosofie, aproape chiar o religie.

Tot romanilor, mai precis aceluiași Cicero mai sus citat, le datorăm și principiul summum jus, summa injuria (aplicarea prea strictă a legii duce la nedreptate), de aici rezultând că legea nu trebuie aplicată în mod inechitabil. Atât o „nedreptate extremă”, cât și o „dreptate extremă” pot avea consecințe negative. Numai prin cumpătare și imparțialitate se pot da soluții echitabile[8].

Un alt principiu, al acțiunii în timp a normei juridice, respectiv neretroactivitatea acesteia își are izvorul în principiul echității, dar și în necesitatea stabilității raporturilor juridice și în rațiunea prezenței legii în comunitate.

Organizarea judiciară, ca parte a aparatului de stat, se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării drepturilor la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.

În ceea ce privește activitatea de interpretare a legii, echitatea reprezintă un element important al acestui proces de limpezire a sensului normei juridice. Atunci când interpretează norma juridică, organul de aplicare are datoria să nu piardă din vedere „un element foarte important: echitatea”. În toate cazurile în care textele îi permit, organul de aplicare, interpretând legea, „trebuie să introducă în hotărârile sale principii de echitate și de dreptate socială”[9]. Evoluția actuală a dreptului precum și configurarea actuală a acestuia reclamă principiile intepretative car soluționa „aspectele” prevăzute de legiuitor, în simbioză cu aspectele prezente ale societății. Este vorba aici nu doar despre o altfel de abordare a unei problematici care a fost deja supusă interpretării, ci despre o nouă modalitate (sau noi modele) de existență a societății, despre acel gen de interpretare juridică ce conferă dreptului realism și eficiență. Dreptul nu reprezintă doar „forme viabil”, ci deslușește conștiința unei epoci, comportamente sociale ce dispun de semnificație la nivel global[10]. Existența unor reguli de judecare și de interpretare a normei juridice și a actului dedus judecății sunt de natura dreptului procedural, astfel încât prevederi care lasă o mare libertate de interpretare presupun unele riscuri. Să nu uităm și necesitatea unei doze de previzibilitate, care este obligatorie în actul de justiție și pe care CEDO o asimilează dreptului la un proces echitabil, deci ideii de echitate, atât de complex (și totuși insuficient poate) stabilită prin art. 6 al Convenției Europene[11]

Echitatea poate fi considerată ca izvor material dar nu și formal al dreptului internațional și constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Ea reprezintă o regulă specifică de drept internațional sau constituie un element necesar al principiilor generale de drept internațional alături de principiul bunei credințe. Art. 38 al. 2 din Statutul C.I.J. circumstanțiază recurgerea la echitate pentru soluționarea unor diferende. Astfel, chiar dacă unele prevederi nu pot fi găsite în izvoarele de drept internațional, atunci Curtea Internațională de Justiție își rezervă dreptul de a soluționa litigiile într-o manieră bună și echitabilă, evident dacă părțile sunt de acord. Aplicarea echității în locul normelor de drept internațional nu se poate face decât cu acordul expres al părților.

Într-o ramură relativ nouă – protecția datelor personale – echitatea este prezentă în actul normativ de bază, respectiv Regulamentul general privind protecția datelor personale (REGULAMENT nr. 679 din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE), acesta prevăzând fie cu caracter de principiu „Datele cu caracter personal sunt: a) prelucrate  în  mod  legal,  echitabil  și  transparent  față  de  persoana  vizată  ("legalitate,  echitate  și transparență")”[12], fie cu caracter de normă materială în legătură cu colectarea și prelucrarea datelor personale, vorbindu-se de „măsurile de asigurare a unei prelucrări legale și echitabile”[13], sau imperativul că „operatorul furnizează persoanei vizate următoarele  informații suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare echitabilă și transparentă (...)”[14] ș.a.

Echitatea este cea care ne învață „să recunoaștem ceea ce este identic în substratul lucrurilor, peste ceea ce este divers și întâmplător”[15]. Diferitele nevoi umane de la un moment dat și dintr-un anume loc determină diferențieri ale dreptului pozitiv, creat de oameni, dar la baza acestuia se află întotdeauna legile naturii, echitatea, virtutea. Dacă dreptul pozitiv cuprinde prevederi contrare naturii acesta trebuie modificat recurgându-se la echitate. Acceptarea existenței conceptului de echitate readuce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale[16]. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat și faptul că nu numai legiuitorul trebuie să fie nepărtinitor și echitabil, ci și judecătorul trebuie să dea dovadă de același calități în actul de aplicare a legii.

  1. Etica

Etica (din greacă θος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Etica și morala au același conținut, cu toate că, istoric, termenul grecesc (etică) desemna orice obicei, fie că era bun sau rău, dar în evoluție termenul a căpătat un sens moral. Etica este știința care descrie viața așa cum ar trebui să fie, asemenea dreptului, de altfel.

O societate dispune de un sistem etic în măsura în care are un construct mental al valorilor, exprimate în principii care sunt invocate și interpretate în orientarea comportamentului social (adică acela care are semnificație pentru ceilalți) și în evaluarea acestuia în termeni de bun sau rău. Evaluate conform acestui criteriu, toate societățile cunoscute au sisteme etice. Nu e necesar ca principiile să fie întotdeauna invocate cu succes, nici ca toți membri să invoce aceleași principii în exprimarea unei judecăți; nici măcar nu este necesar ca judecățile să coincidă întotdeauna. Este suficient ca persoanele implicate să cunoască valorile și înțelesul acestora[17].

Analizând apariția dreptului din perspectivă istorică vom observa că acesta s-a desprins din norme ale obiceiului (cutume, tabu-uri) și din morală, care l-a precedat, iar în evoluția dreptului morala l-a însoțit, dezvoltarea acestuia făcându-se în acord cu cea din urmă.

În general, analiza dreptului din punctul de vedere al relației acestuia cu morala s-a realizat pe două direcții: fie s-a considerat că dreptul și morala pot conviețui (justiție prin drept și morală), fie s-a considerat că statul este singurul temei al dreptului (ordinea de drept fără morală), concepție specifică pozitivismului juridic.

Noțiunea de „drept” nu se referă decât la fapte, la acțiuni. Acestea din urmă fiind fenomene atribuite unui subiect și caracterizându-se printr-un aspect volițional . Orice acțiune are două elemente: unul extrinsec (manifestarea obiectivă) și altul intrinsec (intenția, manifestarea psihică). Dreptul este în esență o delimitare, o coordonare obiectivă a acțiunilor mai multor subiecte, o normă de coexistență. Acțiunea exteriorizată și manifestată printr-un gest material al unei persoane ține de domeniul său, pe când, dacă, dimpotrivă, activitatea este doar interioară, neexteriorizată ne aflăm în domeniul moralei.

Forțele spirituale ale conștiinței, în măsura în care expansiunea lor se lărgește social, pot asigura dominația legii morale asupra legilor fizice ale societății și să facă să prevaleze asupra dreptului natural comun omului și celorlalte ființe, dreptul natural al spiritului. Dar acest drept, care formulează legea naturală a conștiinței morale și care, imuabil în esența sa, este potrivit oricărui spațiu geografic, trebuie să se modeleze, pentru a fi aplicabil. Acțiunea morală trebuie să aibă o plasticitate și o suplețe proporționale cu aplicația mobilă a efortului său asupra variațiilor și condițiilor economice, politice și istorice. Principiile imuabile ale legii naturale, principii foarte generale, nu sunt aplicabile juridic decât în măsura în care societatea își asumă moral acest lucru. A uza de dreptul natural nu înseamnă restaurarea instituțiilor arhaice, ci salvarea originalității societăților umane .

Potrivit marelui jurist francez Georges Ripert nu ar exista nicio diferență de domeniu, natură și scop între regula morală și cea juridică. Regula morală pătrunde în drept în mod facil prin intermediul concepțiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai bun caz, rătăcește la frontierele dreptului până pătrunde atunci când se ivește prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii morale) .

Potrivit lui Hans Kelsen[18] o diferență între drept și morală nu se poate recunoaște în ceea ce impun ori interzic cele două ordini sociale, ci în felul în care impun sau interzic un anumit comportament uman. Dreptul poate fi diferențiat în profunzime de morala doar atunci când este înțeles ca ordine coercitivă, deci ca ordine normativă care caută să provoace un anumit comportament uman legând de contrariul acestui comportament un anumit act de constrângere organizat din punct de vedere social, în timp ce morala este o ordine socială care nu statuează asemenea sancțiuni, ale cărei sancțiuni constau doar în aprobarea comportamentului corespunzător normei și în respingerea celui contrar normei (...) Dacă privim problema raportului dintre drept și morală ca pe o problemă a conținutului dreptului și nu a formei sale, dacă susținem că dreptul are prin natura sa un conținut moral sau constituie o valoare morală, susținem de fapt că dreptul este valabil în cadrul domeniului moralei, că ordinea de drept este o parte componentă a ordinii morale, că dreptul este moral, deci prin natura sa o chestiune de dreptate.

Analizând norma juridică vom observa că aceasta reglementează acele relații sociale care vizează buna desfășurare a raporturilor din societate și care constituie fundamentul întregii ordini sociale, iar pentru aceasta normele juridice au forme și mijloace specifice de transpunere în viață, aceste forme și mijloace neexistând la alte norme sociale, inclusiv la normele etice. Totodată, sancționarea încălcării unei norme morale nu se realizează decât printr-un blam social, o dezaprobare, pe când încălcarea unei norme juridice aduce după ea o urmare neplăcută pentru cel care a săvârșit-o, materializată printr-o anumită sancțiune specifică respectivei norme juridice.

Totodată, normele juridice au o viață proprie riguros determinată, în sensul intrării în vigoare și al ieșirii din vigoare și al aplicabilității, care nu există în ceea ce privește normele morale, acestea din urmă apărând ca expresie a vieții unei comunități, fără intervenția unei forțe exterioare (legiuitorul în cazul normelor juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detaşată de cadrul social, în schimb ea nu se sprijină pe agenți specializați spre a o apăra, iar exerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv, Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă, fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte, dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut”[19].

Viața trebuie trăită în concordanță cu regulile sociale (fie juridice, fie morale), izolarea de lume nefiind o soluție viabilă. Din contră, doar a trăi în colectivitate poate duce la înțelegerea și schimbarea acesteia în bine. „De câte ori nu sunt tentați și magistrații să se izoleze de lume, fiind preocupați prea mult de problemele juridice văzute doar în mod abstract, separat de persoanele concrete care le-au generat? Ca și în mediul ideologiilor politice, excesul de abstractizare în domeniul juridic, fără a ține seama de persoanele concrete, poate duce la soluții inacceptabile din punct de vedere uman (summum jus, summa injuria)”[20].

Unele din regulile de conduită sunt reguli ale unui drept supraordonat dreptului pozitiv, ţinând de ideea de justiţie. Trebuie respectată persoana altuia, bunurile, trebuie acoperite pagubele injuste, trebuie respectate autorităţile publice competente. O legislaţie poate adopta chiar anumite reguli injuste sau rele. Dar aceste principii trebuie puse în operă prin intermediul altor reguli, care sunt cerute şi înconjoară relaţiile sociale cu un fel de halo de putere.

Există dispoziţii ale dreptului pozitiv (prescripţii legislative sau o lege în totalitate) care sunt rele, manifest injuste, dar sunt obligatorii, au valabilitate ca drept pozitiv. Această contradicţie se explică prin aceea că adeziunea juridică la ordinea edictată de acesta nu are ca obiect fiecare din dispoziţiile sale, luate individual. Ea este necesară numai pentru principiile supreme care domină aceste dispoziţii şi determină aplicarea lor. Dacă autorii dispoziţiilor de drept pozitiv sunt competenţi să le emită şi sunt recunoscuţi ca atare, este evident că legile trebuie respectate, în caz contrar dezordinea luând locul ordinii sociale. Orice lege, chiar injustă, trebuie să aibă la baza un principiu admisibil şi care nu poate fi contestat raţional .

Ulpian afirma ca oamenii trebuie sa se conducă, in existenta lor, după anumite principii, după anumite linii directoare care sa le facă posibila viata in colectivitate. „Juris precepta sunt haec - afirma acestan -: honeste vivere, naeminem laedere, suum cuique tribuere”. A trăit cinstit înseamnă a respecta dreptul. A respecta dreptul înseamnă de fapt a se abţine de la injustiţie, fie nefăcând ceea ce nu trebuie făcut (naeminem laedere), fie facand ce trebuie făcut, ceea ce daca nu era făcut, ar fi fost o leziune adusa dreptului altuia (suum cuique tribuere).

Creștinismul, prin Părinții Bisericii, realizează o altă interpretare a ideii de Justiție, trecând-o prin morala creștină, pornind de la ideile de „bine”, „păcat” și „expiere”. Scopul dreptului, potrivit Sf. Augustin,  este acela de a determina pacea (opus justitiae – pax), în acest fel oamenii putând să se pregătească cum se cuvine pentru viaţa de apoi. Căutând să analizeze în amănunţime regulile juridice, acesta refuză să recunoască legilor injuste calitatea de drept, deoarece se află în conflict cu morala. Realizând o analiză a tipurilor de drept el identifică lex temporalis, dreptul pozitiv, care nu pedepseşte însă păcatul, ci doar încălcarea păcii şi a ordinii, şi lex aeterna, care constituie fondul moralei. „Deşi distincte, dreptul şi morala susţin relaţii reciproce, căci dreptul previne răul şi permite ca prin el dreptul divin să interzică şi să pedepsească; dar numai dreptul etern face omul mai bun. La rândul său, morala, ca drept etern, circumscrie dreptul pozitiv, trasându-i limite pe care, dacă le transgresează, pierde calitatea de drept (ce nu e just, nu e drept)”[21].

Între valoarea instrumentală – statul de drept – și valoarea finală – patria – pot apărea conflicte, atunci când statul nesocotește comunitatea, indivizii și drepturile acestora. Un asemenea stat este unul tiranic, totalitar, apărut fie ca urmare a acaparării puterii politice de către un grup de oameni, fie puterea este exercitată din străinătate, fie un partid politic dobândește puterea prin încălcarea legii. Într-un asemenea caz statul devine dușmanul națiunii, al individului în sine, cu toate că invocă, pentru a exploata oamenii, autoritatea tradițională a ideii de stat.

Este important de stabilit dacă, într-o atare situație, revolta este legitimă, dacă este posibil să fie exercitat un drept la insurecție al indivizilor contra unui astfel de stat. „Toate celelalte conflicte care se pot ivi între valorile instrumentale și cele finale se estompează pe lângă această problemă centrală, la care se reduc toate celelalte: când și cum poate insurecția să fie recunoscută și consacrată de către morală?”[22]. Legea, considerată ca mijloc de disciplină socială, nu valorează mai mult decât forţa când ea nu este decât expresia forței; asta pentru că ea are de asemenea legile sale în afara cărora nu valorează mai mult decât pericolele pe care este chemată să le înlăture, căci, în prezența opresiunii organizate, nu-i mai rămâne celui oprimat decât o scăpare: insurecția care este o întoarcere la starea primară,  o descătușare de forțe individuale.

Totuși, pentru a nu apărea acțiuni arbitrare, statul, la rândul său, trebuie să cunoască o limitare a puterii sale. „Dacă coerciția este necesară pentru a face posibilă organizarea libertăților, este tot atât de necesar ca exercitarea coerciției să fie limitată și să fie aplicată pentru a se evita coerciția înseși care poate veni de la persoanele particulare. În felul acesta, puterea de coerciție a statului este serios redusă, ea având ca rol să elimine numai limitarea abuzivă a libertății ce s-ar produce între particulari. Într-o astfel de situație coerciția are rolul de a proteja sfera privată a individului. În acest sens, singurul mod de a ocoli sau de a diminua coerciția este amenințarea cu coerciția”[23]. Este evident că un individ nu își va limita acțiunile doar în baza unei autolimitări de natură morală, fiind nevoie și de intervenția forței de constrângere a statului, care acționează în virtutea legitimității sale.

  1. Concluzii

Echitatea și etica au avut și au o influență deosebită asupra dreptului, ca fenomen social, fiindu-i și fundament și factori de configurare. Încă din Antichitate, noțiunii de echitate i-au fost dezbătute funcțiile și conținutul, vorbindu-se despre ea ca echivalent pentru dreptate, justețe, egalitate. Fiind un subsistem al sistemului social, în relații de influențare reciprocă cu alte subsisteme: cel al moralei, al politicii, al religiei, cel economic. La fel ca sistemul dreptului, și sistemul moralei se manifestă prin sisteme pozitive, în sensul de actuale, dar pentru drept se acceptă existența a două sisteme pozitive: unul ideal, care servește ca model, și unul efectiv, aplicat în societatea care îi dă naștere.

La fel ca dreptul, morala este impregnată în toate domeniile vieții sociale, în viața personală, în politică, știință sau familie, dar este foarte dificil să regăsim o faptă doar pur morală a omului, majoritatea acestora fiind proiectate atât în sfera moralei, cât și în sfera juridică sau religioasă.

Pentru a exista un sistem de drept aproape de perfecțiune, este necesar ca normele sale să fie impregnate de echitate și etică, iar destinatarii acestor norme să fie, la rândul lor, conștienți de cele două noțiuni, să le înțeleagă, să le aplice în viața de zi cu zi și să le interiorizeze. Doar astfel dreptul își va realiza scopul său de principal reglementator al vieții colectivității și al relațiilor interumane.

Bibliografie:

  1. Bădescu, M., Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2020;
  2. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, București, 1997;
  3. Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2020;
  4. Georgescu, Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor în ultimii 2.500 de ani, Ed. AllBeck, 2001;
  5. Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
  6. In Honorem Gheorghe Mihai, Editura Universul Juridic, București, 2016;
  7. Mazilu, D., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2009;
  8. Eremia, M.-C., Interpretarea juridică, Editura All, București, 1998;
  9. Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, Editura C. H. Beck, București, 2012;
  10. Cicero, Opere alese, vol. II, trad. G. Guțu, Ed. Univers, București, 1973;
  11. Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2020;
  12. Singer, P., editor, Tratat de etică, Editura Polirom, Iași, 2006;
  13. Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000;
  14. Ghigheci, C., Etica profesiilor juridice, Editura Hamangiu, București, 2017;
  15. Manoilescu, M., Etica politică, Editura Spandugino, București, 2010.

 

[1] Bădescu, M., Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 91;

[2] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, București, 1997;

[3] Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2020, p. 39;

[4] Georgescu, Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor în ultimii 2.500 de ani, Ed. AllBeck, 2001, p. 22;

[5] Aristotel, Etica nicomahică, Cartea a V-a, citat în Malaurie, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 37;

[6] Popa, N., [3], p. 123;

[7] Popa, N., „Principiile dreptului” în volumul In Honorem Gheorghe Mihai, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 198;

[8] Bădescu, M., [1], p. 91;

[9] Mazilu, D., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2009, p. 348;

[10] Eremia, M.-C., Interpretarea juridică, Editura All, București, 1998, p. 72;

[11] Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, Editura C. H. Beck, București, 2012;

[12] Art. 5 Regulament „Principii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal”;

[13] Art. 6, alin. 3, lit. b) din Regulament;

[14] Art. 13 din Regulament: Informaţii care se furnizează în cazul în care datele cu caracter personal sunt colectate de la persoana vizată;

[15] Cicero, De Republica în Cicero, Opere alese, vol. II, trad. G. Guțu, Ed. Univers, București, 1973;

[16] Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 442;

[17] Singer, P., editor, Tratat de etică, Editura Polirom, Iași, 2006;

[18] Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000, p. 86;

[19] Popa, N., [3], p. 23;

[20] Ghigheci, C., Etica profesiilor juridice, Editura Hamangiu, București, 2017, pp. 7-8;

[21] Georgescu, Șt., [4], p. 35;

[22] Manoilescu, M., Etica politică, Editura Spandugino, București, 2010, p. 208;

[23] Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 13-14;