h3 bg

  1. Dana TITĂ

avocat, Baroul Vâlcea

conf. univ. dr. Cezar TITĂ

avocat, Baroul Vâlcea

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Brașov

Universitatea SPIRU HARET

 

 

Abstract:

Throughout the history of mankind, there have been numerous attempts to discover a correct and concrete way of reconciling individual interests with those of the community, later of the state. The thinking of ancient Greece identified a concept, which he called natural law, which later imposed itself in the philosophy of law and was the basis of another very current concept, that of fundamental human rights. At the same time, the idea of ​​natural law is the basis of the conception that individuals, constituted in the people, can rise up against positive norms of law by which their legitimate rights and interests are harmed.

 

Rezumat:

De-a lungul istoriei omenirii s-a încercat de nenumărate ori să se descopere o modalitate corectă și concretă de punere în acord a intereselor individuale cu cele ale colectivității, mai târziu ale statului. Gândirea Greciei antice a identificat un concept, pe care l-a numit drept natural, care s-a impus ulterior în filosofia dreptului și a stat la baza altui concept foarte actual, acela de drepturi fundamentale ale omului. Totodată, ideea de drept natural stă și la baza concepției că indivizii, constituiți în popor, pot să se ridice împotriva unor norme de drept pozitiv prin care drepturile și interesele lor legitime sunt vătămate.

 

Keywords:

natural law;

 fundamental human rights;

individual;

state;

Cuvinte cheie:

drept natural;

drepturi fundamentale;

individ;

stat.

 

Introducere:

Cuvântul „drept” are mai multe accepțiuni, în funcție de modul de înțelegere și folosire, una din acestea fiind cea de prerogativă, posibilitate de a face sau de a nu face ceva, posibilitate izvorâtă din lege și în temeiul căreia titularul său poate sau nu să aibă o anumită conduită sau poate cere ajutorul statului, în situația în care acest drept este nesocotit.

În decursul istoriei au existat numeroase încercări de explicare a temeiului care stă la baza faptului că cineva are posibilitatea de a avea o anumită conduită.

Una din aceste teorii este cea a dreptului natural, care pune dreptul subiectiv în centrul fenomenului juridic, normele juridice existând pentru a consacra și proteja, sub amenințarea sancțiunilor, drepturile cu care ființa umană este natural înzestrată. „Teoria dreptului natural, din care, fără îndoială provine actuala teorie a drepturilor fundamentale ale omului, a sedus spirite alese. Esența ei metafizică provoacă speculație, anvergura ei spirituală implică invocarea absolutului, măreția ei morală impune responsabilitatea intelectuală” (Bădescu, 2011, p. 73).

  1. Drepturile omului și acțiunile indivizilor

Conceptul „drepturile omului” semnifică plenitudinea drepturilor oricărei persoane, deci a ființei umane înzestrată cu conștiință și rațiune. Acestuia trebuie să i se recunoască drepturile sale naturale, care sunt în același timp drepturi inalienabile și imprescriptibile și care pot fi exercitate indiferent de raportul care există între persoană și statul pe teritoriul căruia se află în orice moment (Bădescu, 2011, pp. 159-160).

Conceptul de „drepturi ale omului” se poate analiza numai în relație cu autoritatea politică, acestea reprezentând legătura acesteia din urmă cu individul, fiind prerogativele de care omul dispune în raport cu statul, ca autoritate. Drepturile omului pot fi restrânse numai dacă libertatea unui individ lezează libertatea celuilalt și numai în condițiile legii. Această limitare a libertății poate avea loc așa cum arătam doar în condițiile legii și doar dacă se impune coerciția: „Prin coerciție înțelegem controlul mediului sau al circumstanțelor unui individ de către altcineva, astfel încât pentru a nu exista un rău mai mare, el este forțat să acționeze nu pe baza unui plan propriu, coerent, ci pentru a servi interesele celuilalt” (Hayek, 1998, p. 44).

Este evident că această coerciție nu reprezintă doar o materializare a raporturilor dintre indivizi, ci, mai ales, a raporturilor individului cu puterea de stat, aceasta din urmă neputând interveni în sfera privată a individului. „Domeniul privat presupune existența unei sfere cunoscute, în interiorul căreia circumstanțele să nu poată fi influențate de altcineva, persoanei respective lăsându-i-se doar alternativa prescrisă de altcineva” (Hayek, 1998, p. 44).

Este evident că un individ nu își va limita acțiunile doar în baza unei autolimitări de natură morală, fiind nevoie și de intervenția forței de constrângere a statului, care acționează în virtutea legitimității sale.

  1. Autolimitarea puterii statului

Totuși, pentru a nu apărea acțiuni arbitrare, statul, la rândul său, trebuie să cunoască o limitare a puterii sale. „Dacă coerciția este necesară pentru a face posibilă organizarea libertăților, este tot atât de necesar ca exercitarea coerciției să fie limitată și să fie aplicată pentru a se evita coerciția înseși care poate veni de la persoanele particulare. În felul acesta, puterea de coerciție a statului este serios redusă, ea având ca rol să elimine numai limitarea abuzivă a libertății ce s-ar produce între particulari. Într-o astfel de situație coerciția are rolul de a proteja sfera privată a individului. În acest sens, singurul mod de a ocoli sau de a diminua coerciția este amenințarea cu coerciția” (Dănișor, 2011, pp. 13-14).

Este evident că statul, pentru a proteja drepturile individuale trebuie să își limiteze propria putere și să fie imparțial în ceea ce privește raporturile dintre indivizi. „Este o situație paradoxală pentru că drepturile și libertățile omului sunt create contra statului, dar protejarea acestora nu poate fi realizată decât prin apelul la forța de constrângere a statului” (Dănișor, 2011, p. 14).

Din punct de vedere normativ, statul implică existența legilor, care trebuie să nu fie contradictorii, să poată fi înțelese cu ușurință, să aibă certitudine, să fie publice și să nu retroactiveze. Mai implică și cerința ca normele individuale să se conformeze celor generale, pe care fiecare individ le înțelege și le asimilează. Din punct de vedere instituțional, statul are nevoie de o putere judecătorească independentă, de un control jurisdicțional al actelor executivului și de legi cu aplicare generală.

Statul de drept reprezintă condiția necesară pentru existența libertății individuale, fiind garanția că cetățeanul nu este supus arbitrariului autorităților statale. Nu există drepturi în afara statului de drept, singurul care oferă garanții pentru acestea.

  1. Insurecția indivizilor împotriva statului și a legilor nedrepte

Între valoarea instrumentală – statul de drept – și valoarea finală – patria – pot apărea conflicte, atunci când statul nesocotește comunitatea, indivizii și drepturile acestora. Un asemenea stat este unul tiranic, totalitar, apărut fie ca urmare a acaparării puterii politice de către un grup de oameni, fie puterea este exercitată din străinătate, fie un partid politic dobândește puterea prin încălcarea legii. Într-un asemenea caz statul devine dușmanul națiunii, al individului în sine, cu toate că invocă, pentru a exploata oamenii, autoritatea tradițională a ideii de stat.

Este important de stabilit dacă, într-o atare situație, revolta este legitimă, dacă este posibil să fie exercitat un drept la insurecție al indivizilor contra unui astfel de stat. „Toate celelalte conflicte care se pot ivi între valorile instrumentale și cele finale se estompează pe lângă această problemă centrală, la care se reduc toate celelalte: când și cum poate insurecția să fie recunoscută și consacrată de către morală?”(Manoilescu, 2010, p. 208)

În perioada antică, orașul-cetate exercita o putere absolută asupra membrilor săi, individul aparținându-i fără rezerve. În fața unei asemenea puteri nelimitate, individul nu putea concepe existența unor legi care să îl apere de voința cetății sau a zeilor. Într-o atare situație, suprimarea tiranului însemna suprimarea răului, tiranicidul apărând în epocă drept singura modalitate de a pune capăt despotismului.

În Evul Mediu, tiranicidul a fost admis, spre exemplu de Sfântul Toma din Aquino, dar, ulterior, prin documente adoptate de diverși papi, ori concilii, a fost nuanțat, în sensul că nu neapărat conducătorul trebuie pedepsit, ci mai ales cei care au uzurpat puterea și au folosit-o în mod greșit. Tot acum se pune problema dacă se poate aduce la îndeplinire o poruncă a suveranului care este contrară voinței Domnului.

Luther s-a pronunțat însă împotriva dreptului la insurecție deoarece „nimeni nu este judecător în propria sa cauză … Greșelile autorității nu scuză răscoala… Am să fiu totdeauna cu partidul care, oricât ar fi de nedrept, suferă răscoala, și voi fi în contra partidului care o face oricât ar fi de îndreptățit la aceasta… Răscoala nu e niciodată dreaptă, oricât de îndreptățit ar fi motivul” (Manoilescu, 2010, p. 209). Pe aceeași linie de gândire, și Kant se pronunță împotriva dreptului la insurecție, invocând același argument ca Luther: imposibilitatea de a decide între conducător și popor, fiecare fiind judecător în propria cauză.

Hubert Languet, care afirma dreptul la insurecție, își întemeia teoria asupra acestui drept pe ideea contractului care există între Dumnezeu, rege și popor, invocând în privința aceasta argumente scoase din Biblie care au fost aplicate în mod concret poporului evreu în istoria sa antică. Potrivit acestei teorii, există între suveran și popor un raport precis de mandatar față de mandantul său, deoarece: „în acest fel de contract, poporul este cel care stipulează, iar Regele cel care promite. În schimb, poporul promite implicit să asculte dacă condițiile sunt bine îndeplinite” (Manoilescu, 2010, pp. 209-210).

Prin Constituția franceză de la 1793 se proclamă că „insurecția este cea mai sfântă dintre datorii”, iar această idee nu reprezintă un produs al febrei revoluționare (Manoilescu, 2010, p. 212), ci își are rădăcini și în gândirea creștină, cum ar fi Berdiaev, care arată: „În mod etic trebuie să se recunoască un drept la revoluție atunci când minciuna vechiului drept a devenit prea mare și când bazele sale spirituale s-au corupt” (Manoilescu, 2010, p. 212).

În epoca modernă, exercițiul puterii este împărțit între mai mulți factori, ceea ce face ca un șef de stat să nu poată fi considerat responsabil pentru diferite acte ale altor puteri ale statului. La acest moment, asasinarea unui șef de stat este pusă de cele mai multe ori pe seama unor dezechilibre psihice, fiind tratată ca un asasinat. Există, pe de altă parte, și considerentele religioase care pot conduce la o asemenea acțiune, dar nici acestea nu fac ca asasinarea să fie altceva decât o barbarie și o anomalie pentru zilele noastre.

Totuși, în cazul în care autoritatea politică deturnează scopul pentru care a fost învestită, dreptul la insurecție al poporului devine legitim dacă puterea nu poate fi recucerită pe căi legale și când abuzurile se referă la întreg corpul social. Dacă legiuitorul instituie norme care legitimează puterea absolută asupra libertății individuale, asupra bunurilor sau a vieții oamenilor, atunci el pierde puterea ce i-a fost conferită, iar poporul suveran poate să o recapete pentru a o transmite unei noi puteri legiuitoare aptă să o conserve și să o administreze.

Revoluția trebuie înțeleasă ca având scopul de a proteja individul împotriva atotputerniciei suveranului, care și-o clamează în virtutea dreptului divin. Pretinzând drept sursă a puterii voința divină, acest lucru devine periculos pentru individ, pentru libertatea acestuia. În realitate, puterea politică este un simplu fapt care nu are în sine un caracter de legitimitate sau ilegitimitate și care este produsul evoluției sociale. În orice societate un individ sau un grup de indivizi mai puternici și-au impus voința asupra celorlalți. Este adevărat că ideea teocratică a jucat un rol important în impunerea acestora, dar, pe măsura evoluției societății, devenită insuficientă, ideea teocratică a puterii a fost înlocuită cu cea democratică.

În acest moment al dezvoltării societății, este evident că originea puterii politice rezidă în marea forță a diferențierii între guvernanți și guvernați. Totuși, puterea politică devine legitimă prin scopul asumat, fericirea comunității.

Este evident că indivizii au un drept la insurecție, că se pot opune statului și legilor acestuia atunci când drepturile individuale sunt nesocotite. Garantarea acestui drept la insurecție de către stat reprezintă tocmai garanția că acel stat va respecta drepturile individuale, că nu se va comporta în mod arbitrar, ci va adopta doar măsuri care vor beneficia de adeziune cvasiunanimă a societății. „În realitatea concretă, există însă o dificultate considerabilă în a deosebi cazurile în care acest principiu este în drept de a intra în joc, deoarece liniștea socială este și ea un bun prețios și o valoare politică pe care nu ești autorizat să o tulburi cu ușurință pentru cele mai mici nemulțumiri și pentru toate capriciile sensibilității populare. Revoluția nu poate fi proclamată în permanență fără vreo sancțiune și nu se poate crea o perpetuă stare de răzbi civil, fără niciun scrupul privitor la distrugerile pe care o asemenea situație le poate aduce binelui public” (Manoilescu, 2010, p. 213).

Exercitarea dreptului la insurecție nu este lipsită de primejdii, fiind nevoie întotdeauna de o justă cântărire a situației reale. „În ultimă analiză dreptul la insurecție este un drept sfânt în principiu, dar primejdios în fapt. Pentru exercitarea sa nu lipsește numai un criteriu discriminatoriu care să confere certitudinea justeții acțiunii politice, ci și o unitate de măsură care să permită punerea în cumpănă a binelui și răului pricinuite de revoluție. Nu ești niciodată sigur dacă te afli în legitimă apărare sau în legitimă ofensivă împotriva autorității existente, nici dacă, nu cumva, recurgi la un remediu mai funest decât răul pe care vrei să îl înlături” (Manoilescu, 2010, p. 216). Orașul, implicit conducătorii acestuia, au exercitat asupra individului o putere absolută, acesta din urmă aparținându-i celui puternic fără vreo rezervă, decât prorpiul noroc. „Înaintea acestei autorități nelimitate, individul nu înțelegea să existe vreun drept al său pe care să îl opună orașului sau zeilor săi. Inegalitatea claselor, lupta împotriva uzurii și contra exploatațiilor agricole bazate pe sclavi, au dat naștere unor mișcări politice asemănătoare revoluțiilor sociale din timpurile noastre, dar nu au reușit decât să restabilească o stare anterioară, fără nicio tendință de reînnoire socială” (Geamănu, 1933, p. 20).

Concluzii

Proclamând existența drepturilor omului, s-a considerat că se pun bazele unei societăți renăscută în temeiul principiilor ordinii naturale, de unde își reclamă și legitimitatea. S-a sperat, totodată, că se va realiza o armonie perfectă între aceste drepturi și ordinea politică și juridică. „Văzând neputința doctrinei individualiste, se credea că se va găsi o limită a puterii statului în voința statului însuși. Aceasta este celebra teorie a autolimitării statului, neputincioasă și ilogică, pentru că statul se supune numai legii în mod voluntar și dacă voința sa este determinată numai de sine, va rămâne intotdeauna suveran (...) nici conceptul de suveranitate și nicio altă ficțiune în sens vag și nedeterminat, ci doar adevărul brutal se degajă din observarea faptelor sociale. De aici rezultă că toți conducătorii sunt doar indivizi cu aceeași esență ca cei guvernați, și, în consecință, sunt supuși ca toți membri colectivității dreptului obiectiv. Astfel, voința guvernanților nu se impune deloc guvernaților pentru că emană dintr-o voință superioară, ci pentru că este conformă dreptului obiectiv al colectivității” (Geamănu, 1933, p. 296)

Drepturile omului sunt produsul filosofiei moderne a Secolului XVII, când, sub presiunea concepțiilor burgheziei, cultura a „emigrat” dinspre Biserică spre spațiul laic, născându-se astfel o filosofie în adevăratul sens al cuvântului, liberă de controlul teologic. Până la acest moment, toți marii gânditori teologi au gândit în acord cu dogma creștină. Chiar dacă existau întoarceri la rădăcinile gândirii Greciei antice, Sfântul Toma, spre exemplu, arăta că tot ce face se raportează la Dumnezeu, pentru ca și Descartes, Spinoza, Leibniz să facă din Dumnezeu cheia de boltă a sistemelor lor filosofice. De asemenea, marii gânditori politici (Grotius, Hobbes, Pufendorf, Locke) își fundamentau gândirea tot pe concepțiile creștine, având ca punct central pe Dumnezeu, toți scriind și lucrări de teologie. Totodată, acest fundament, care înseamnă și că normele sociale sunt edificate pe coincidența dintre scopurile colective și individuale, norme care își găsesc expresie în conștiința colectivă a poporului și din care se degajă o regulă superioară statului și individului, guvernanților și guvernaților: regula de drept, a cărei sancțiune se constituie din reacția socială care determină diverse grade de rezistență la opresiune. Aceasta este justificarea juridică a dreptului la revoltă, la insurecție, fiind consacrată prin legile fundamentale ale mai multor state și constituind garanția împotriva arbitrariului guvernanților, care trebuie să fie conștienți că sunt doar indivizi temporar ridicați la anumite demnități, pe care poporul poate să îi înlăture atunci când le vatămă drepturile și interesele fundamentale.

Bibliografie:

Bădescu, M., Drept constituțional și instituții politice, Editura Sitech, Craiova, 2011;

Hayek, Friedrich, A., Constituția libertății, Institutul European, Iași, 1998;

Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Manoilescu, M., Etica politică, Editura Spandugino, București, 2010;

Grigore Geamănu, La Résistance à l'Oppression el le Droit à L'Insurrection, Paris, Les Éditions Domat-Monchrestien F. Loviton&Cie, 1933.