h3 bg

  1. dr. Dana TITĂ

avocat, Baroul Vâlcea

conf. univ. dr. Cezar TITĂ

avocat, Baroul Vâlcea

 

Cuvinte-cheie:

  • Drepturi;
  • Drepturi fundamentale;
  • Libertăți fundamentale;
  • Egalitate;
  • Individualitate;

 

Rezumat:

Drepturile reprezintă un element important al societății, studiul acestora cunoscând un avânt deosebit începând cu secolul XX. Cercetarea științifică pornește de la alte concepte, la fel de importante, cu care drepturile și obligațiile sunt corelate.

Nu se poate realiza un studiu temeinic al conceptului, fără a se analiza implicațiile acestora atât în sfera dreptului, ca fenomen social, cât și în sfera celorlalte fenomene sociale: economic, religios, moral și, nu în ultimul rând, filosofic.

Cea mai importantă analiză a conceptului de drepturi se realizează în sfera juridică, unde acestea sunt văzute în corelație cu obligațiile, ambele formând conțintul raportului juridic. Totodată, în aceeași sferă a Dreptului se plasează și drepturile fundamentale ale omului, nu orice drept fiind și unul fundamental.

În România drepturile sunt recunoscute, întâi prin Constituție, apoi prin alte acte normative ce cuprind dispoziții legate de apariția și protecția drepturilor, nu numai a celor fundamentale ale omului, ci și cele numite generic drepturi subiective.

Caracterul omenesc al fiecărui om este cel care îi conferă acestuia vocația de a avea drepturi, unele fiind atât de importante încât omul nu poate renunța la ele. În timp, concepțiile referitoare la drepturi se schimbă, fiind strâns legate de natura umană atât de schimbătoare.

 

Keywords:

 

- Rights;

- Fundamental rights;

- Fundamental freedoms;

- Equality;

- Individuality;

 

 

 

 

 

Abstract:

Rights is an important element of society, knowing their study a particular momentum since the twentieth century. Scientific research is based on other concepts as important, the rights and obligations are related.

It can not make a thorough study of the concept, without analyzing their implications both in the sphere of law as a social phenomenon, and within other social phenomena: economic, religious, moral and, not least, philosophically.

The most important analysis of the concept of rights is carried out in the legal sphere, where they are viewed in conjunction with the obligations, both legal relationship forming your content. However, the same place the sphere of Law and fundamental human rights, not any right being one fundamental.

In Romania rights recognized by the Constitution first, then other laws that contain provisions relating to the emergence and protection, not only of the fundamental human rights but also those generically called subjective.

Human character of each man is the one who gives his vocation to have rights, some of which are so important that one can not discard them. While conceptions about rights change is closely related to human nature so changeable.

 

  1. Despre drepturi

 

În societatea actuală, care are la bază concepțiile legate de teoria politică modernă a lui Hobbes, drepturile reprezintă o adevărată rațiune de a fi sau însuși fundamentul comunității și al ordinii sociale. „Numai omul ca ființă socială este și ființă juridică, ceea ce implică drepturi și obligații atribuite de normele juridice”. (Craiovan, I., 2010, p. 423).

În secolul XX, și continuându-se în secolul nostru, interesul pentru studiul drepturilor în general a cunoscut un deosebit avânt, fiind create și dezvoltate instrumente eficiente de protecție a acestora, apărând chiar discipline de studiu în instituțiile de învățământ superior, toate acestea fiind dovada palpabilă a acestui interes crescând.

Pentru a analiza și a stabili ce este un drept trebuie pornit de la analiza altor concepte cum ar fi libertatea, egalitatea sau individualitatea, dreptul fiind corelat cu acestea, dar și cu anumite obligații specifice. „Nuanțarea terminologică („drept” sau „libertate”) ține seama, în primul rând, de istoricul conceptului. La început, în catalogul drepturilor umane au apărut libertățile, ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți decât o atitudine generală de abținere. Ulterior, în contextul evoluției politice și sociale, au evoluat și libertățile care au determinat cristalizarea conceptului de „drept al omului”, necesitând a fi nu numai proclamate, ci și promovate, protejate, garantate”. (Bădescu, M., 2012, pp. 106-107).

  1. Drepturile – conținut conceptual

Pentru a se realiza o înțelegere deplină a conceptului de drepturi este necesară nu numai o analiză a acestuia din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere filosofic, economic, social și politic. Fiecare dintre exponenții uneia sau al alteia din componentele realității invocate anterior va analiza din perspectiva proprie drepturile, oferind explicații și fundamente proprii conceptului.

Din punctul de vedere al filosofiei „ideea de Drept, ce aspiră în căutarea Dreptății, nu este cuprinsă în sfera normei juridice în forma sa absolută. Ideea de Drept se transpune prin norme juridice și nu numai juridice, ci și religioase sau morale. Condițiile sociale, politice, istorice, de cultură, de mediu și alte tipuri de particularități fac ca Ideea de Drept să se manifeste în viața socială mai mult sau mai puțin plenar sau evident, mai mult sau mai puțin legitim în raport cu valoarea absolută a Dreptății (…) Antichitatea nu ne-a transmis o definiție a noțiunii de Drept dar, cu toate acestea, ne-a dat înțelegerea scopurilor și a principiilor acestuia: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”. (Dojană, I., 2010, pag. 5)

Înțelegerea Dreptului pleacă de la înțelegerea drepturilor care îi constituie conținutul, care îl formează, așa cum se exprima, cu deosebită claritate Istrate Micescu: „elementul primordial și capital al științei Dreptului sunt drepturile. Știința Dreptului este o știință a drepturilor. Legile nu sunt decât mijloace tehnice grație cărora drepturile se impun respectului altora sau ajung să-și realizeze menirea lor”. (Micescu, I., 2000, pp. 53-54)

Plasându-ne într-o poziție juridică, drepturile înseamnă relații între oameni, reguli conținute de către norma juridică, autoritate și coerciție. Este evident că protecția drepturilor, mai ales în situația încălcării acestora nu se poate realiza decât prin coerciție, exercitată de către stat, prin diferitele sale instituții specializate. Mergând mai departe se poate afirma că însuși sistemul politic al unui stat ori controlul social sunt consecințe ale existenței și exercitării drepturilor de către titularii lor. „Analizele legale adaugă și ele detalii la domeniul drepturilor specifice pe care le pot revendica indivizii, utilizează moduri mai determinate de a raționa, arată cum pot fi protejate drepturile prin intermediul sancțiunilor coercitive și ne permite să evaluăm legitimitatea sistemelor politice și eficacitatea controlului social și a ordinii, care sunt consecințe ale existenței drepturilor civile, politice și sociale”. (Freeden, M., 1998, p. 31)

Din perspectiva semioticii juridice, drept poate însemna, din punct de vedere obiectiv, fie ordinea juridică (națională sau supranațională), sau, din punct de vedere subiectiv, facultatea pe care ordinea juridică o conferă unuia sau mai multor subiecte de drept de a adopta un comportament dat sau de a cere un anumit comportament unuia sau mai multor alte subiecte de drept. Acest lucru înseamnă că existența unui drept subiectiv implică în mod necesar existența dreptului în sens obiectiv. Nu nașterea omului îi conferă acestuia egalitatea cu ceilalți indivizi, ci ordinea juridică este cea care adaugă nașterii consecințe juridice. (Meylan, J.-H., 2010, pp. 68-69)

Pentru acuratețea demersului este de precizat că nu orice drept de care se bucură un individ este și unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Acestea din urmă vizează anumite valori sau atribute inerente ființei umane, de o importanță majoră, și care sunt preferate față de alte valori. „Un drept al omului este o formulă conceptuală, exprimată în formă lingvistică, ce acordă prioritate anumitor atribute umane sau sociale considerate esențiale pentru funcționarea deplină a ființei umane; și care e destinată să servească ca ambalaj protector pentru aceste atribute; și recurge la o acțiune deliberată pentru asigurarea unei astfel de protecții”. (Freeden, M., 1998, p. 34)

Drepturile fundamentale ale omului se circumscriu sferei moralei, deoarece existența acestora implică respectul față de celălalt, chiar dacă îmi lezează amorul propriu. (…) Respectul este reprezentarea unei valori care dăunează amorului meu propriu. Deci este ceva care nu este considerat nici ca obiect al înclinației, nici al fricii, deși are ceva analog cu ambele. (Kant, citat în Dănișor, Gh., 2011, p. 50). „Drepturile omului nu sunt altceva decât o reprezentare a raporturilor sociale, idealizată și fixată ca țintă către care trebuie orientată întreaga activitate umană și care, până acum, nu a fost niciodată atinsă”. (Dănișor, Gh., 2011, p. 51).

Pentru a exista și a putea fi exercitate, drepturile omului au nevoie de o autoritate la care să se raporteze și care, în anumite condiții, poate chiar să le limiteze. Prima generație de drepturi au ca obiect sfera juridică a individului, considerată inviolabilă, astfel încât aici ne-am afla în prezența libertăților fundamentale ale individului.

În privința libertăților fundamentale, singura limitare a acestora o reprezintă libertatea individului de lângă tine, așa cum a fost stipulată aceasta în Declarația drepturilor omului și cetățeanului: „Libertatea considerată în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia; astfel exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limită decât pe acelea care asigură celorlalți membri ai societății folosirea acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”.

Această limitare, expres prevăzută presupune implicit sancțiunea și coerciția, „prin coerciție înțelegând controlul mediului sau circumstanțelor unui individ de către altcineva, astfel încât pentru a nu exista un rău mai mare, el este forțat să acționeze nu pe baza unui plan propriu, coerent, ci pentru a servi interesele celuilalt”. (Hayek, F., A., 1998, p. 44).

Această limitare a exercițiului unui drept poate fi de natură morală, interioară, sau exterioară, politică sau juridică. În ceea ce privește autolimitarea, pe baze morale, aceasta se realizează de către fiecare individ în parte, interior, dar nu întotdeauna cu rezultate notabile, măsura limitării libertății individuale revenind puterii politice prin intermediul coerciției și acest lucru în numele legitimității sale (…) dacă coerciția este necesară pentru a face posibilă organizarea libertăților, este tot atât de necesar ca exercitarea coerciției să fie limitată și să fie aplicată pentru a se evita coerciția însăși care poate veni de la persoane particulare. În felul acesta, puterea de coerciție a statului este serios redusă, ea având ca rol să elimine numai limitarea abuzivă a libertății ce s-ar produce între particulari (…) în acest sens, singurul mod de a ocoli sau de a diminua coerciția este amenințarea cu coerciția.( Dănișor, Gh., 2011, pp. 13-14).

III. Drepturile și dreptul național

În sistemul nostru de drept, în temeiul art. 53, alin. 1 din Constituție se poate realiza restrângerea drepturilor și libertăților, existând și un cadru procedural în care să se realizeze această restrângere. „Acest cadru procedural trebuie să fie apt să realizeze scopul fundamental al dispoziției constituționale: protecția libertății individuale contra posibilelor abuzuri ale statului. Scopul art. 53 din Constituție coincide cu scopul general tipic al oricărei societăți liberale: prioritatea libertății asupra autorității”. (Dănișor, D., C., 1/2014, p. 49).

Drepturile nu implică doar o conduită pentru cel care susține un drept, ci și o atitudine de considerație pentru cel care un astfel de drept. „Întrucât drepturile sunt judecăți de valoare ce exprimă o considerație față de ființele umane, ele privilegiază conduita ce întruchipează această considerație în raport cu o conduită ce nu face asta”. (Freeden, 1998, p. 37).

O problemă deosebită în legătură cu drepturile o reprezintă faptul dacă numai ființele umane pot fi titulare ale acestora, sau drepturi pot avea și alte entități. Dacă vom stabili că posibilitatea de a alege și autonomia reprezintă fundamentul unui anumit drept, nu vom putea afirma că un copil, lipsit de capacitate de exercițiu, sau un fetus (ființă umană concepută dar nenăscută) ar putea fi titularul unui drept.

Totuși, și copiilor și fetușilor umani li se recunosc și le sunt apărate anumite drepturi, acest lucru izvorând din calitatea acestora de ființe umane, care au anumite proprietăți ce reclamă posesia unor drepturi și, mai ales, posedă demnitatea umană, adică aparțin întregii umanități, fiind parte a conștiinței universale.

  1. Concluzii

Omul nu poate renunța la drepturile ce îi sunt conferite, nu neapărat pentru că „absența lor ar priva comunitatea de scopuri raționale, care sunt într-adevăr mijloace de supraviețuire (…) Această viziune onest antropologică evită orice considerație despre <<bunătatea>> obiectivă a existenței omenești. Ea poate fi fundamentată pe afinitatea pe care cei mai mulți dintre noi o resimt față de alte ființe umane în comparație cu alte obiecte”. (Freeden, 1998, pp. 37-38).

Natura umană reprezintă fundamentul drepturilor omului, iar ea, la rândul ei, reprezentând o construcție ideală a minții omenești, dar nu natura umană este cea care dă naștere în mod automat acestor drepturi. Capacitatea de alegere a omului este cea care îi conferă acestuia drepturi, care există doar din această perspectivă. Istoric, apariția drepturilor este legată în mod indisolubil de apariția individualismului. Dar, așa cum și noțiunea de individ suferă în timp modificări importante, drepturile atașate individului au traversat și ele neajunsuri paralele. (Freeden, 1998, p. 104).

Bibliografie:

  • Bădescu, M., 2012, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Universul Juridic;
  • Craiovan, I., 2010, Filosofia dreptului sau dreptul ca filozofie, București, Editura Universul Juridic;
  • Dănișor, D., C., Justificarea necesității restrângerii exercițiului drepturilor ori libertăților într-o societate liberală, Revista Română de Drept privat, nr. 1/2014, pp. 48-59;
  • Dănișor, Gh., 2011, Filosofia drepturilor omului, București, Editura Universul Juridic;
  • Dojană, I., 2010, Dreptul subiectiv, București, Editura Universul Juridic;
  • Freeden, M., 1998, Drepturile, București, Editura DuStyle;
  • Hayek, F., A., 1998, Constituția libertății, Iași,Institutul European;
  • Meylan, J.-H., 2010, Essai pour une systemique du droit, Geneve-Zurich-Bâle, Schulthess Medias Juridiques S.A.;
  • Micescu, I., 2000, Curs de drept civil 1931-1932, București, Editura All Beck.