h3 bg

dr. Cezar Tită

Spiru Haret University, Romania

Faculty of Juridical, Economic and Administrative Sciences, Craiova

 

dr. Dana TITĂ

Lawyer

TITĂ&TITĂ Attorneys at Law

Abstract:

Of those ancient times, people have felt the need for common living, necessary to meet everyday needs. To meet this need, individuals created the state as an overriding entity, aiming at collective good.

In order to ensure the operation of the stative gear, the collectivity established rules of cohabitation, which, from the specialized state institutions, became mandatory for all, in the case of the violation being imagined means of sanctioning the guilty.

At present, supremacy does not hold the state, but the rule of law, as an expression of how people perceive the relationship of total interpenetration between the two social phenomena: state and law.

Keywords:

  • State
  • Law
  • collective good
  • the rule of law
  • individual freedom

Introducere

Civilizaţia constă tocmai în înlocuirea comunităţilor naturale, în care justiţia rămâne supusă înclinaţiilor individuale, cu societăţile civile, în care justiţia încetează să se mai exercite de către fiecare om. Ea a început în ziua în care spiritul a cunoscut necesitatea de a disciplina activitatea privată pentru a o conforma unei ordini raţionale, de a modela, de a comprima la nevoie forţele individuale, altfel spus de a recunoaşte autoritatea.

Pentru că omul s-a văzut neputincios în a se apăra singur împotriva lumii exterioare: evenimente sau semeni; a căutat securitatea în  supunere: un şef recunoscut, oricum s-ar numi, are misiunea şi puterea de a fixa drepturile fiecăruia şi de a lua măsuri în cazul încălcării acestora.

Este prima formă sub care a apărut statul. „Puterea statului scoate în relief semnificaţia relaţională a puterii, în funcţie de tipul de instituţie statală prin care se exercită: atunci când o instituţie acţionează potrivit legii, ea este percepută politic ca putere publică; în schimb, atunci când acţionează potrivit altui sistem normativ, ea este percepută social, ca autoritate legitimă. Distincţia este justificată numai în sens ideonomic, pentru că din punct de vedere socionomic, puterea acestor instituţii este determinată de prerogative şi constrângeri exorbitante (diferite de dreptul comun), fie că sunt recunoscute, fie că sunt impuse individului (grupului)”[1].

Apariția statului

Fundamentul autorităţii este material, forţa. Individul dispare, prerogativele fiecăruia nu sunt asigurate decât prin raportare la ceilalţi, există numai grupul. Apariţia statului şi a instituţiilor acestuia este rezultatul grijii individului pentru a-şi apăra libertatea ameninţată întotdeauna şi pretutindeni de violenţă, sub oricare din formele cunoscute.

 Această formă primitivă a societăţilor nu putea fi decât trecătoare. Ea este neputincioasă în a înlătura pericolul luptelor individuale. Într-adevăr justiţia nu-şi merită numele decât atunci când este la adăpostul pasiunilor celui care o face; ori pentru a te pune la dispoziţia unui stăpân, înseamnă să te abandonezi arbitrariului şi judecăţilor aleatorii.

Diversitatea  istorică sau locală nu este decât aparentă; toate puterile s-au născut din nevoia oamenilor de protecţie; dar cel mai adesea se termină pentru că devin opresive. O putere poate să fie imparţială şi binefăcătoare; dar asta nu este decât o întâmplare, nu este nimic sigur.

Moderaţia celor care conduc, oricât de indispensabilă ar fi întotdeauna şi pretutindeni, nu este o garanţie; mai devreme sau mai târziu, când împrejurările îi vor permite, protectorul se transformă în stăpân, şi stăpânul deturnează în favoarea sa autoritatea pusă în mâinile sale în numele interesului comun.

Pentru a proteja individul fără să i se compromită libertăţile sale legitime, ba din contră asigurându-i-le, trebuie să se ridice deasupra violenţei nu un om, obiect şi el al pasiunilor şi eşecurilor, ci o voinţă impersonală, impasibilă şi constantă. Aceasta a fost originea, şi acesta rămâne rolul legii, ca formă perfecţionată de protecţie socială.

Autoritatea în loc să fie dată unui şef, rezidă într-o regulă, în regula imuabilă după care neînţelegerile sunt judecate.

Subiectivismul voinţei unui şef fusese îndepărtat; l-a suprimat supunerea faţă de o regulă, după care fiecare este obligat să acţioneze sau să nu acţioneze. „Dacă în acele momente, şi numai atunci, structurile legislative nou formate aveau „dreptul” să elaboreze dreptul, ulterior, după apariţia puterii de reglementare atribuită autorităţilor executive se realizează şi transferul de competenţe în favoarea acestor autorităţi care trebuie să asigure funcţionarea statului prin intermediul acestei puteri de reglementare. În acest sens, se afirmă că funcţionarea statului este mai eficientă dacă, în locul instrumentelor politice, se folosesc instituţiile de drept care devin astfel limbajul democraţiei”[2].

Apariția dreptului – garanție a protecției individului

Acolo unde domneşte legea, nu mai este o voinţă umană, întotdeauna mai mult sau mai puţin schimbătoare care determină sfera în care se poate mişca fiecare, este o formulă gândită şi fixă, stabilă, mai puternică decât orice; prin ea se stabileşte libertatea practică şi utilă pe care Montesquieu a definit-o ca fiind „Această linişte a spiritului care provine din convingerea că fiecare poate avea certitudini”. Şi ce poate fi mai liniştitor decât a şti că totul este reglementat dinainte aşa încât previziunile şi consecinţele actelor să fie sub apărarea unei autorităţi impersonale şi invariabile, mai puternică decât voinţa tuturor?

Într-adevăr omul supus legii pierde o parte din libertatea sa de acţiune; dar el nu renunţă la această parte decât pentru a se bucura de ceea ce are; dacă drepturile individului pierd din întindere  ele câştigă în securitate.

Dacă nu mai e independent, este cel puţin liber, atât cât viaţa socială i-o permite, ceea ce înseamnă că nu depinde decât de lege, şi poate să-şi folosească drepturile în măsura în care au fost reglementate şi garantate de lege. În această privinţă o lege chiar imperfectă valorează mai mult decât incertitudinile arbitrariului, aşa cum un pericol cunoscut e mai puţin de speriat decât o ameninţare necunoscută: oricât de odioasă poate deveni justiţia când ea e riguroasă şi dură, ea este de preferat domniei bunului plac. Montesquieu arată că „Libertatea este dreptul de a face ceea ce legea permite, şi dacă un cetăţean ar putea face ceea ce vrea, n-ar mai fi libertate pentru că şi ceilalţi ar avea aceeaşi putere.”

Chiar şi în aceste condiţii protecţia individului trebuie să aibă, pentru a-şi atinge scopurile, o contrapondere care o limitează, care o împiedică să devieze. Dacă impunerea ordinii prin lege fereşte omul de riscul arbitrariului ea îl lasă expus voinţei legislatorului care, dacă este rău intenţionat sau prost inspirat poate deveni cel mai rău dintre flageluri: nedreptatea înarmată.

Legea, considerată ca mijloc de disciplină socială, nu valorează mai mult decât forţa când ea nu este decât expresia forţei; asta pentru că ea are de asemenea legile sale în afara cărora nu valorează mai mult decât pericolele pe care este chemată să le înlăture, căci, în prezenţa opresiunii organizate, nu-i mai rămâne celui oprimat decât o scăpare: insurecţia care este o întoarcere la starea primară,  o descătuşare de forţe individuale.

Legea nu este dreptul, ea nu este decât manifestarea exterioară, decât expresia locală sau temporară, decât un instrument; dreptul nu este legea el este sursa legii. Nu legea este cea care face dreptul, ci dreptul este cel din care decurge legea. Între drept şi lege, dacă ţinem cont de progresul uman, sunt toate diferenţele care separă ideea de expresia ei, mai bună sau mai puţin bună şi care se poate traduce şi prin mijlocul folosit pentru a  atinge un anumit scop. În consecinţă, este cu siguranţă greşeala celor care din imperfecţiunea sau instabilitatea legilor umane trag concluzia stupidităţii dreptului.

Că legile sunt tranzitorii, că variază în timp şi spaţiu, nu e nimic surprinzător. Exagerând puţin Blaise Pascal scria „Un meridian hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiţie pe care o influenţează un râu sau un munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo” [3].

Mai întâi trebuie spus că legile sunt creaţia omului şi dorinţa de a  crea lucruri eterne este o ambiţie a omului care-i depăşeşte forţele astfel încât tot ceea ce face este perfectibil. Mai apoi, legi contrare la prima vedere, se poate observa la o privire mai atentă  că au acelaşi fundament şi acelaşi scop. Permanenţa dreptului ca scop este perfect compatibilă cu instabilitatea legii.             

 Care sunt legile care reglementează legile? Este problema filosofiei dreptului. Ele se rezumă la ideea  unei justiţii superioare legilor statului, care se impune şi comandă legislatorului; ele formează dreptul în sensul cel mai elevat pe care gândirea îl poate concepe: idealul care trasează şi luminează drumul pe care legislatorul trebuie să meargă. A găsi protecţia exterioară a drepturilor sub forma unor legi, trebuie să se facă sub oblăduirea unor principii; pentru că legea nu este sinonimă cu dreptul, ea nu este decât manifestarea exteriorizată care uneori poate fi greşită. Dacă ea presupune existenţa unor principii, ele se află în afara ei şi deasupra ei; de supunerea faţă de preceptele sale, şi numai din ea poate ieşi securitatea completă, şi apărarea definitivă a libertăţilor individului.

Acestea sunt cele trei etape de dezvoltare a societăţii civile: întâi supunerea faţă de un stăpân apoi supunerea faţă de reguli şi în cele din urmă supunerea faţă de principii. Funcţionarea autorităţii s-a transformat cu timpul, ea a fost materială la început: forţa, a dobândit apoi un caracter moral şi rezidă în final într-o idee, aceea a dreptului.

Pretutindeni unde oamenii s-au reunit, între ei au existat conflicte, rezultate din opoziţia de idei sau din rivalitatea dorinţelor astfel că oamenii au ajuns la concluzia că trebuie să existe un anumit cod moral general respectat şi să existe în jocul vieţii şi al morţii nişte reguli recunoscute de toţi, chiar şi de aceia care le încalcă şi care să reprezinte un imbold şi o constrângere. „(…) Libertatea nu se poate manifesta decât pe fundalul unei societăți bine ordonate. Nu poate beneficia de libertate decât un om care este în relații optime cu ceilalți. Pornind de aici, revenirea la dreptul natural este absolut necesară”[4].

Să stabilească o disciplină şi o ordine în activitatea fiecăruia, pentru a salvgarda interesul tuturor, a devenit cea mai presantă nevoie a oamenilor care prin relaţiile dinte ei au dat naştere unei vieţi sociale. Şi astfel a apărut Statul ca instrument de neînlocuit pentru a servi drept arbitru, care să vegheze la respectarea regulilor şi să sancţioneze abaterile, stat care avea ca atribut principal autoritatea.

În căutarea identităţii dreptului s-a pus adesea întrebarea dacă acesta este un apanaj al statului sau un produs al oricărui grup social, sau este un dat natural, ideal, anterior oricărei reguli, neschimbat în esenţa sa.  S-a vorbit chiar despre „un dreptar”[5] pe care omul îl are în firea sa şi care îi permite să elaboreze reguli.

Totuşi dreptului îi este indispensabil Statul, pentru că acesta din urmă are, mai presus de toate, puterea de constrângere care îi permite să acţioneze atunci când legile nu sunt respectate. Dar şi Statului îi este indispensabil dreptul pentru că prin intermediul acestuia statul îşi asigură legitimitatea şi poate institui un comportament general şi obligatoriu care să-i justifice şi perpetueze existenţa. Statul nu se reduce la drept iar dreptul nu se reduce la stat[6].

Relația dintre stat și drept în context istoric

Statul, ca şi dreptul, este produsul unei evoluţii, individul a renunţat la libertatea sa iniţială în schimbul unui corp de legi care să-i asigure liniştea şi care să-i dea un statut legal iar aceasta nu s-a putut face decât prin intermediul statului care poate face acest lucru cu ajutorul forţei de constrângere cu care a fost învestit. „Puterea statului presupune impunerea dreptului, atât cu mijloace juridice, cât şi cu instrumentele extrajudiciare (de tipul instanţelor autonome faţă de stat care pot soluţiona anumite litigii), cât şi prin formalizarea regulilor de mediere socială (de tipul arbitrajului imparţial) şi chiar prin deontologie”[7].

Despre drept,  ca şi despre stat, se poate spune că s-a născut în Orientul Antic, mai exact în regiunea dintre Tigru şi Eufrat, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia, cu mai bine de 5000 de ani în urmă. În fapt, acolo au fost găsite primele consemnări scrise ale unor decrete, gravate pe tăbliţe de argilă de către preoţi, găsite în ruinele oraşului Ur. Tot aici s-a descoperit primul corp de legi mai cuprinzător cunoscut în istorie, proclamat de regele Ur-engur  (2112 î.Hr. - 2095 î.Hr.), în marele Sumer, care legifera datinile din Ur. Acest cod a pregătit materia din care avea să se inspire Hammurabi, regele Babilonului (1730 – 1686 î.Hr.) în întocmirea mult mai faimosul său cod.

Istoria a adus în prim plan figura puternică a lui Hammurabi – cuceritor şi legislator. Codul lui Hammurabi, scos la iveală la Susa în 1901 – 1902 d.Hr. şi admirabil gravat pe un cilindru de diorit, fusese transportat ca trofeu de război din Babilon în Eram.  Redactat în sec. al XVIII-lea î. Hr., acesta este o codificare a mai multor legi străvechi sumeriene şi akkadiene, ca atare reflectă şi realităţi din epoci mult mai vechi.

Dreptul era considerat de către sumero-babilonieni ca având un caracter divin[8], el fiind inspirat de zei şi protejat de către aceştia. Dispoziţiile din Codul lui Hammurabi reflectă starea societăţii şi a economiei, pedepsele fiind diferite uneori în funcţie de poziţia socială a făptuitorului sau a victimei: om liber, om răscumpărat sau sclav. Pe de altă parte însă unele dintre dispoziţiile cuprinse în acest cod sunt de o surprinzătoare modernitate.

Un fapt este de necontestat, acela potrivit căruia Codul lui Hammurabi a însemnat pentru popoarele din Orientul Apropiat ceea ce a însemnat dreptul roman pentru popoarele Europei moderne[9], influenţele lui se pot regăsi şi în concepţia noastră în materie de drept, deoarece a influenţat şi gândirea juridică romană care a stat la baza gândirii moderne.

Şi Egiptul a cunoscut de timpuriu o legislaţie civilă şi penală care atinseseră un mare grad de dezvoltare. Exista o întreagă ierarhie de tribunale de la jurisdicţiile din Memfis la cele din Teba sau Heliopolis. Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-au pus amprenta pe gândirea juridică şi politică viitoare.

La începuturi (mileniul al IV-lea î. Hr.), societatea egipteană era organizată în mici comunităţi agrare, conduse de un sfat al bătrânilor care avea nu numai funcţii administrative ci şi fiscale şi judecătoreşti[10]. Ulterior aceste funcţii au fost preluate de organe de stat specializate.

În Egiptul antic se remarcă opera legislativă a lui Bochoris[11]. În ceea ce priveşte legislaţia nu se cunosc legi codificate însă este evident că existau nişte norme riguroase atât privitor la procedura de judecată cât şi la dreptul material. Procedura, mai ales cea civilă, cuprindea dispoziţii surprinzător de „moderne”, tribunalele erau destul de numeroase ca de altfel şi judecătorii, acţiunea se formula în scris şi se depunea la grefă, hotărârile conţineau concluziile judecătorilor, expunerea de motive şi decizia, exista şi un reprezentant al Ministerului public în cauzele penale.  

Evreii care au trăit în Egipt câteva secole păstrează în cultura lor elemente fundamentale ale civilizaţiei egiptene. Sub conducerea lui Moise se produce „fuga din Egipt”, după îndelungi peregrinări stabilindu-se în Canaan.

Moise a rămas în istorie drept un excepţional organizator, legislator şi conducător spiritual al evreilor. Codul lui Moise, care gravita în jurul celor 10 porunci, de inspiraţie divină avea să reprezinte fundamentul întregii vieţi a evreilor. Ulterior reglementările de drept civil şi de drept penal sunt cuprinse în Talmud, o adevărată enciclopedie a evreilor, care a devenit textul fundamental al acestora (după Vechiul Testament)[12].

În ceea ce priveşte imperiul persan începuturile acestuia sunt legate de numele regelui Darius care a dat statului persan o structură solidă. Dreptul persan, inspirat fiind din Codul lui Hammurabi, consfinţeşte faptul că voinţa regelui era unica sursă a dreptului. Hotărârile regelui constituiau legi imuabile, erau inspirate de zeul suprem Ahura Mazda reprezentând, prin urmare, voinţa divinităţii. Nu a existat un cod de legi compact, regele Darius împuternicind pe preoţi să  redacteze textele legilor hotărâte de el. Preoţii au avut timp îndelungat şi rolul de judecători însă  judecătorul suprem era regele, oricine putând face apel la acesta.

În India noţiunea de drept se confunda cu cea de cult. Legea reprezenta un amalgam de porunci regeşti, tradiţii, norme religioase, morale, juridice şi nu exista un corp de legi valabil pentru întreaga Indie. Nu exista un cod, care să aibă putere de lege, cea mai veche culegere de legi este cunoscută sub numele de Legile lui Manu (sec. II î.e.n. – sec. II e.n.). Manu era strămoşul mitic al tribului (sau şcolii) brahmanilor de la Manava, în apropiere de Delhi; era considerat vlăstar de zeu şi se spunea că primise legile ce-i purtau numele de la Brahma însuşi. Destinat iniţial să servească drept manual sau ghid doar brahmanilor de la Manava, a fost acceptat treptat ca regulă morală de ansamblul comunităţilor hinduse şi cu toate că nu a fost recunoscut oficial, a dobândit putere de lege prin sistemul castelor.

Stabilirea drepturilor şi îndatoririlor fiecărei caste a fost rezultatul preocupării constante de a înlătura anarhia, arbitrariul şi forţa.

Regimul pedepselor era dominat de ideea că pedeapsa cârmuieşte şi protejează omenirea, motiv pentru care acestea erau deosebit de aspre.[13]  Sistemul, pe lângă criticile întemeiate care i se pot aduce, a avut şi merite el asigurând societăţii o stabilitate reală, care a permis salvarea, îmbogăţirea şi transmiterea din generaţie în generaţie a patrimoniului cultural al Indiei.

Caracteristică pentru China este organizarea serviciilor publice, instituţiile politice şi sociale cristalizându-se încă de la sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr. La fel ca şi în cazul Indiei, spaţiul geografic imens în care s-a format cultura şi civilizaţia chineză şi-a pus amprenta şi asupra modului de organizare a statului.

Unitatea de bază din punct de vedere administrativ era satul, condus de şefii de familie, un anumit număr de sate grupate în jurul unui oraş formau un hien şi două sau mai multe hien adunate în jurul unui oraş constituiau un fu. Două sau mai multe fu alcătuiau un  tao şi două sau mai multe tao formau o provincie sau un sheng. Statul desemna în fiecare hien un funcţionar cu rol de administrator, de colector de taxe, şi de judecător. Pentru fiecare fu şi pentru fiecare tao era numit un administrator şef şi pentru fiecare provincie un judecător, un trezorier, un guvernator uneori chiar un vicerege[14].

Provinciile aveau astfel un grad mare de independenţă şi atâta vreme cât îşi plăteau impozitele care le reveneau şi era menţinută ordinea pe teritoriul lor  puterea imperială şi legislaţia centrală nu intervenea.

În vârful acestui sistem piramidal se afla împăratul, el domnea prin drept divin, era „fiul Cerului” şi reprezentantul pe pământ al Fiinţei Supreme.  Decretele sale aveau putere de lege şi judecăţile erau fără drept de apel. Puterile sale erau limitate de lege dar mai ales de obiceiurile ancestrale cărora chiar şi împăratul trebuia să se conformeze. [15]

Dreptul chinez prezintă şi unele particularităţi. În afara unui cod penal, un cod civil nu exista. Cauzele civile se judecau după norme extrem de variate şi de arbitrare, ţinându-se cont de obiceiurile locale, deci pe baza unor tradiţionale principii de drept cutumiar, nescrise.[16]

În ceea ce priveşte individualismul şi libertatea individului acestea nu făceau parte dintre preocupările civilizaţiei chineze, individul confundându-se întotdeauna cu grupul căruia îi aparţinea. El era prins într-o reţea de datini vechi, tradiţii şi norme morale a căror încălcare era sancţionată de către opinia publică. Pedepsele erau uneori extinse asupra întregii familii a vinovatului în aplicarea ideii de solidaritate  şi de responsabilitate comună specifică structurii familiale chineze.

 În privinţa legilor acestea erau slabe şi nepopulare oamenii preferând să trăiască ghidaţi de tradiţii şi să-şi rezolve neînţelegerile prin aranjamente fără ajutorul tribunalelor. Deşi legislaţia fusese sistematizată, redactându-se numeroase coduri, începând cu sec. V-IV î. Hr. până le cele din sec. XVII sau XVIII d. Hr., codurile se refereau aproape în exclusivitate la pedepsirea crimelor şi a delictelor fără a se putea impune imperativ tuturor.

În Japonia epocii prefeudale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta[17]. Codurile de legi care au fost alcătuite s-au pierdut acestea cuprinzând, aşa cum rezultă din comentariile posterioare, norme de drept penal, civil, administrativ. Pedepsele erau aspre şi cu cât poziţia socială era mai înaltă cu atât era mai severă pedeapsa.

La fel ca la chinezi comportarea unei persoane atrăgea după sine răspunderea întregii familii, nu se recunoştea nici un drept individual, se foloseau ordaliile, tortura, flagelarea, pedeapsa capitală încercând în acest fel să se ţină în frâu crimele şi jafurile.

Concluzii

 Analizând relația dintre puterea politică și sistemul de drept este important de semnalat faptul că dreptul a reprezentat încă din perioada veche un instrument de conservare a dominației unui grup restrâns asupra majorității populației, după ce religia, totemismul și tabuurile nu mai corespundeau interesele unei societăți în plină evoluție. Totodată, dreptul oferă protecție atât grupului dominant, dar, mai ales la ora actuală, marii majorități a populației, prin recunoașterea drepturilor individuale.

Dacă în lumea veche aplicarea unei sancțiuni se realiza mai mult aleatoriu, la ora actuală sancțiunile se aplică folosindu-se reguli referitoare la persoană sau faptă, în mod concret.

În ceea ce privește relația dintre societate și drept, „în raport cu societatea globală și viitorul, dimensiunea juridică a realității de azi și de mâine se configurează interdependent și interferent cu alte dimensiuni: economică, politică, morală, științifică, religioasă, managerială, comunicațională ș.a. (…) ca element al controlului social și constituent normativ al construcției sociale, Dreptul pedepsește, descurajează, anihilează, controlează, previne, convinge, protejează și organizează. Totul este ca Dreptul să se înscrie pe linia de evoluție a unor tendințe dezirabile, să servească finalitățile și condiția umană a unui timp istoric, afirmându-și în același timp, specificitatea și complexitatea sa, ca tehnică, știință, artă”.

Pentru cea mai mare parte a oamenilor, dreptul reprezintă legea, adică ceva impus din afara lor. În realitate, legiferarea nu este decât partea vizibilă a dreptului și nu neapărat dea mai utilă. Cea mai importantă parte este cea care nu se vede, dar se practică zi de zi și vine din interior.

Statul și dreptul se află într-o strânsă corelație, ambele având o puternică înrâurire asupra individului și drepturilor sale fundamentale. „Corelația stat-drept este denaturată sau optimizată în funcție de regimul politic înțeles ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie a adecvării statului la scopurile puterii și la menirea exercitării ei (…) paleta largă în care se constituie și evoluează regimurile politice, de la cele cu caracter democratic la cele totalitare, este în strânsă legătură cu gradul de oglindire a voinței și intereselor cetățenilor la instituirea acestor regimuri”.

Adagiul latin ”status rei publicae” însemna pentru poporul roman și pentru magistrații din acea vreme „starea lucrurilor publice” sau „situația conducerii vieții publice” , din acest adagiu provenind cuvântul „stat”, care, cu timpul a încetat să mai însemne formă sau stare a mediului politic și a devenit sinonim cu unitatea politică, instituție care stă la baza unui popor și care poate supraviețui venirii și plecării nu numai a guvernelor, ci și a formelor de guvernare.

În contextul actual, mai ales în țările care au fost înlăturate regimurile totalitare, se pune problema clarificării conținutului sintagmei „stat de drept”, considerându-se că reorganizarea societății post-totalitară se poate realiza numai în prezența statului de drept. Evoluția statelor în care au guvernat regimuri totalitare nu se poate realiza decât în contextul asimilării valorilor proprii democrațiilor vechi și pe deplin dezvoltate. „Puterea statului se manifestă organic în cazul regimurilor politice totalitare, pentru că puterea se exprimă ca o singură voinţă în toate instituţiile statului; ca voinţă a dictatorului, prin subordonaţii săi desemnaţi la conducerea autorităţilor publice; ca voinţă a monarhului, prin slujitorii numiţi la nivel administrativ-teritorial; ca voinţă a comandantului, prin intermediul militarilor desemnaţi să conducă instituţiile statului. Puterea statului totalitar se manifestă ca unică putere de (auto)reglementare juridică şi non-juridică, fără nicio legitimare din partea societăţii civile şi, cu atât mai puţin, din partea individului” .

Este de la sine înțeles că un stat de drept, în care se asigură domnia legii, iar drepturile omului sunt recunoscute și apărate, se organizează pe baza principiului separației puterilor în stat, puterea judecătorească dobândind un rol și o forță de natură să asigure respectarea sferei juridice a fiecărui individ și a instituțiilor etatice legitime.

 

[1] Parlagi, A., „Puterea dreptului vs. puterea statului” în volumul Statul de drept între realitate şi deziderat In Honorem – prof. univ. dr. Momcilo Luburici, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 369;

[2] Parlagi, A., [1], pp. 369-370;

[3] Blaise Pascal citat în Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 43;

[4] Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 7;

[5] Popa, I., I., Substanţa morală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 7;

[6] Gilia, C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 4;

[7] Parlagi, A., [1], p. 372;

[8] Drîmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 77;

[9] Drîmba, O., [8], pag. 104;

[10] Drîmba, O., [8], pag. 125;

[11] Albici, M., Despre drept şi ştiinţa dreptului, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 18;

[12] Albici, M., [11], pag. 193;

[13] Albici, M., [11], p. 18;

[14] Durant, W., Durant, A., Civilizaţii istorisite, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2001 , p. 191;

[15] Durant, W., Durant, A., [14], p. 191;

[16] Drîmba, O., [8], pag. 337;

[17] Drîmba, O., [8], , pag. 387;