h3 bg

conf. univ. dr. Cezar TITĂ

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova

Universitatea SPIRU HARET

 

dr. Dana TITĂ

Avocat, Baroul Vâlcea

 

ABSTRACT:

The idea of fundamental human rights is based on the concept of natural law, which emerged in antiquity, which, in turn, claims itself from the concepts of ethics and equity. Throughout history, the disciples of the School of Natural Law have been able to impose human rights in the continuous struggle between monarchic absolutism and individual, the latter gaining with the incorporation of these rights into the Constitution. After a fast-paced period for the individual, totalitarian political systems have emerged in Europe that have limited or even abolished the exercise of fundamental rights, placing the interest of the collectivity above that of the individuals who make up it. Step by step the rights and freedoms were denied, the individual being totally serviced by the state.

The two major systems of totalitarian law in Europe, Nazism and Communism, had many common points, even though, apparently, the two doctrines were different. In essence, both totalitarian systems have raised the interest of the collectivity above that of the individual and declared the destruction of social classes and the creation of a new man. The thinking and doctrine of the two totalitarian systems have been imposed on all elements of life, from the legislative and judiciary system to education and culture, destroying all the scales of a democratic state. State institutions are controlled not by the law, but by the discretionary power that the state creates itself by ignoring the legal norm and the principles of the rule of law. The ignorance by the individual of the totalitarian rule leads to the annihilation of the rebel through concentration camps or in Gulag, depending on the totalitarian system in which the individual lives.

KEY WORDS:

  • Fundamental human rights;
  • Democracy;
  • Totalitarianism;
  • National Minorities;

INTRODUCERE

Apărute din ideea dreptului natural, ca formă a adevărului etern, răspândit peste tot în Univers şi perceptibil pentru raţiune la fel ca şi axiomele geometriei, drepturile fundamentale ale omului sunt expresia efortului imens depus pentru realizarea celui mai înalt ideal de justiţie. „Noțiunea de <<drepturi ale omului>> este relativ imprecisă. <<Știința drepturilor omului>> este o ramură specifică științelor umaniste, al cărui obiect este acela de a studia relațiile dintre oameni în funcție de demnitatea umană, pentru a determina ansamblul drepturilor și libertăților necesare dezvoltării personalității oricărei ființe umane”[1]. În cadrul analizei conceptului de „drepturi ale omului” noțiunea de demnitate este esențială, deoarece apare ca „principiu matriceal” prin excelență, ce constituie temelia drepturilor fundamentale, respectiv rațiunea acestora de a fi. Noțiunea de demnitate a alimentat dintotdeauna filosofia drepturilor omului, cu toate că acest concept posedă o anumită autonomie juridică în raport cu drepturile fundamentale: acestea se întemeiază pe valorizarea libertății omului, în timp ce demnitatea desemnează omul aparținând umanității. Într-un mod mai puțin abstract, drepturilor omului pot fi definite ca prerogative guvernate de reguli, pe care o persoană le deține în relațiile cu particularii și cu Statul[2].

Pornind de la membrii Şcolii dreptului natural, trecând prin Secolul Luminilor, până în zilele noastre, adepţii acestei teorii au ştiut să o impună în toate regimurile pentru a apăra libertatea poporului şi a individului, pentru a învăţa respectul pentru cuvântul dat şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţii, pentru a protesta împotriva barbariei legilor nedrepte sau a persecuţiilor religioase, creându-se astfel noţiunile de drept internaţional şi drept constituţional, care consacră şi garantează drepturile şi libertăţile actuale.

Din perspectiva istorică, „drepturile omului au apărut (...) ca un instrument de protecţie a individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcţie limitarea puterii politice pentru a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei umane”[3].

Chiar dacă drepturile omului există şi se manifestă ca atare, în mod natural, nu pot fi create mecanisme juridice, politice sau economice prin care protecţia şi garantarea lor să fie asigurate. Un prim pas în rezolvarea acestei probleme o constituie consacrarea acestor drepturi în documentele juridice interne şi internaţionale, deoarece o protecţie eficace există doar în situaţia în care există mecanisme juridice de apărare şi sancţionare în cazul încălcării lor. „Consacrarea lor (a drepturilor esenţiale n.n.) la nivel normativ constituţional le asigură cea mai eficientă garantare juridică, întrucât astfel ele beneficiază atât de mecanismele de garantare a supremaţiei normelor constituţionale, cât şi de mecanismele juridice specifice protecţiei drepturilor subiective”[4].

Prin înscrierea în Constituţie, acestor drepturi li se recunoaşte caracterul de esenţiale (fundamentale) şi se creează garanţii în ceea ce priveşte exercitarea şi ocrotirea lor. Ca definiţie, numim drepturi fundamentale „acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţiei şi legi”[5].

SISTEME DE DREPT ALE STATELOR TOTALITARE DIN EUROPA

În Europa, sistemele de drept reprezintă derivate ale sistemului juridic roman, fiind, fiecare dintre le, exemple ale adaptării acestuia la diferite situaţii economico-sociale. În interiorul fiecărui sistem juridic, legiuitorul a plasat diferite instrumente prin intermediul cărora libertatea individului faţă de stat să fie garantată, drepturile şi interesele fiecăruia să fie respectate şi, totodată, să se poată realiza şi limitarea intervenţiei statului în relaţiile dintre indivizi. „Individul trebuie să se poată mişca liber, să aibă acces la învăţământ, să decidă sectorul economic în care va acţiona, fără să stea sub autoritatea autorizaţiilor administrative”.[6]

Într-o poziţie total opusă acestei concepţii despre drepturile individului, care trebuie ocrotite, mai ales în raporturile cu statul, ca putere supraordonată, se plasează concepţiile care stau la baza sistemelor de drept specifice statelor totalitare.

Orice revoluţie victorioasă va avea ca scop imediat refuzarea trecutului şi începutul realizării propriei idei diriguitoare, iar evenimentele care stau la baza instaurării regimurilor sovietic în Rusia şi nazist în Germania nu au dat naştere la altceva. „Măcinate de perioada de dictatură anterioară preluării puterii de către regimul comunist, instituţiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisivă odată cu instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, această perioadă a coincis cu mutaţii semnificative la nivelul principiilor de drept şi al rolului justiţiei în societate. Domnia legii a fost rapid înlocuită cu o politică a abuzului, iar independenţa justiţiei cu supunerea sa faţă de forţele politice”[7].

Prin legi succesive, instanţele de judecată au fost subordonate puterii politice, introducându-se în componenţa completului de judecată reprezentanţi ai poporului, alături de magistraţi, ulterior acestor măsuri fiind luate altele, cum ar fi epurarea corpului magistraţilor şi desfiinţarea principiului inamovibilităţii. Textul legii[8] era explicit: „judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”.

Ingerinţele statului în actul de justiţie au continuat cu excluderea, în anul 1948, a tuturor avocaţilor din barouri, realizându-se ulterior reprimirea doar a acelora care au fost nominalizaţi de către comisii compuse din comunişti, astfel numărul avocaţilor ajungând la sub 20% din numărul celor care activau anterior.

Legislaţia comunistă, în general, a cunoscut anumite caracteristici pe care legislaţiile ţărilor democrate nu le-au cunoscut[9]: caracter de clasă (întreaga legislaţie fiind construită în baza principiului luptei de clasă, numeroase instituţii juridice fiind îndreptate făţiş împotriva anumitor grupuri sociale); caracter secret al legislaţiei represive, numeroase acte normative nefiind publicate, deci făţişe, dar în baza lor au fost aplicate sancţiuni drastice; caracter ideologic, constituţiile comuniste şi legislaţia subsecventă acestora fiind utilizate nu atât pentru a regla raporturile juridice, cât pentru a afirma principii politice.

În ceea ce priveşte drepturile individuale, la nivel declarativ acestea sunt protejate prin instrumente legislative, în fapt exercitarea acestora neputând intra în conflict cu interesele poporului. „Pe această cale, drepturile sunt vidate de substanţă, prin eliminarea programatică a garanţiilor ce acordau credibilitatea existenţei lor legale (…) Regimul totalitar comunist proclama libertăţile fără a dubla declaraţia de intenţii de instituirea unor instrumente cu rol de protecţie efectivă”[10]. În constituţiile comuniste existau dispoziţii care reglementau unele drepturi fundamentale, dar nu existau mijloace juridice concrete de exercitare a acestora însă anumite drepturi, cum ar fi cel la un proces echitabil nici măcar nu era amintit în vreun act normativ, indiferent de puterea sa juridică.

Scopul statului  totalitar, fie că este unul comunist sa unul nazist îl constituie lupta pentru dominaţia totală asupra întregii populaţii. „Chiar şi individul izolat poate fi dominat absolut şi sigur doar în condiţiile unui totalitarism global instituit asupra lumii întregi”[11]. Între regimul nedemocratic și cel totalitar nu se poate pune un semn de egalitate deoarece poate exista un stat cu regim oligarhic, care nu are la bază consimțământul poporului obținut prin alegeri libere, și poate exista statul totalitar, cea mai represivă formă de stat nedemocratic. Statele conduse de rege sunt legitime, în măsura în care au baze constituționale, raliindu-ne astfel părerii exprimată de Max Weber, care arăta că un stat modern guvernat de norme legale și raționale, poate fi legitim, fără a fi neapărat democratic[12].

Originile statelor totalitare europene trebuie căutate în perioada imediat următoare sfârșitului Primului Război Mondial, când comunitatea europeană a națiunilor a fost dezintegrată, clasele de jos au fost sărăcite datorită inflației, șomajul a ajuns la un nivel atât de mare, cât în trecut nu fusese vreodată, iar războaiele civile au proliferat, slăbind și așa șubredele state. „Războiul din 1914 are pentru istoria secolului XX același caracter matricial pe care Revoluția franceză l-a avut pentru secolul al XIX-lea. De aici au decurs în mod direct evenimentele și mișcările care se află la originea celor trei tiranii (…) Cronologia o spune și ea în felul ei, întrucât Lenin ia puterea în 1917, Mussolini în 1922, iar Hitler eșuează în 1923, pentru a izbuti zece ani mai târziu. Ea ne face să credem în existența unei comunități de epocă între pasiunile provocate de aceste regimuri inedite, care au făcut din mobilizarea politică a foștilor soldați pârghia dominației absolute a unui singur partid”.[13]

Toate aceste lucruri au avut consecințe nefaste asupra statelor și indivizilor care le compuneau. ”Ura, care, desigur, nu lipsise nici în lumea de dinainte de război, începea să joace un rol central în treburile publice pretutindeni, astfel încât scena politică, în anii înșelător de liniștiți ai deceniului al treilea, căpătase atmosfera certurilor de familie sordide și fantastice dintr-o piesă de Strindberg”.[14]

Acest val al distrugerii s-a manifestat cu precădere în țările învinse și în cele care au luat naștere ca urmare a dezintegrării imperiilor Austro-Ungar și Țarist, fiecare grup etnic manifestându-și ura față de ceilalți. „(…) în aceste regiuni și din lichidarea celor două state multinaționale ale Europei dinainte de război, Rusia și Austro-Ungaria, au ieșit două grupuri de victime ale căror suferințe se deosebeau de ale tuturor celorlalte dintre cele două războaie; ele se găseau într-o situație mai proastă decât clasele mijlocii deposedate, decât șomerii, micii rentieri, pensionarii, pe care evenimentele îi deposedaseră de statutul lor personal, de posibilitatea de a munci și de dreptul de a deține proprietate; ei își pierduseră acele drepturi care fuseseră gândite ca inalienabile și chiar definite ca atare, și anume Drepturile Omului.

Apatrizii și minoritățile, categorii de drept denumite cousins-germane[15]  nu aveau un guvern care să le reprezinte și să le protejeze și erau silite deci să trăiască sau sub o lege de excepție ca Tratatele Minorităților, pe care toate guvernele (cu excepția Cehoslovaciei) le semnaseră, protestând și fără a le recunoaște vreodată ca lege, sau în condiții de fărădelege absolută (…)

Odată cu apariția minorităților în Europa Răsăriteană și de Sud, dar și cu apatrizii împinși în Europa Centrală și Occidentală, un element complet nou de dezintegrare a fost introdus în Europa postbelică. Deznaționalizarea a devenit o armă puternică a politicii totalitare, iar neputința constituțională a statelor naționale europene de a garanta drepturilor omului celor care-și pierduseră drepturile asigurate național făcea cu putință, pentru guvernele persecutoare, și-și impună standardul de valori chiar și asupra oponenților lor”.[16]

Pentru minorități, ca și pentru apatrizi, pierderea drepturilor naționale echivala cu pierderea drepturilor omului, deoarece nu exista o autoritate statală care să le garanteze și să le apere, în situația în care ar fi fost nesocotite. În acel moment, drepturile omului, așa cum fuseseră consacrate de declarațiile franceză și americană, așa cum erau cunoscute la începutul secolului XX, au devenit o problemă politică practică. „Drepturile Omului, presupuse a fi inalienabile, s-au dovedit neexecutorii – chiar și în țările unde constituțiile se întemeiau pe ele – ori de câte ori oamenii păreau să nu mai fie cetățeni ai vreunui stat suveran (…) Deși toată lumea părea să fie de acord că nefericirea acestor oameni constă tocmai în pierderea de către ei a Drepturilor Omului, nimeni nu pare să știe ce drepturi și-au pierdut ei atunci când și-au pierdut aceste drepturi ale omului”[17].

După șocul Primului Război Mondial a urmat o epocă în care vechea ordine pierise, iar pacea instaurată era nesatisfăcătoare. Se simțea că o nouă epocă trebuia să urmeze, dar nimeni nu a putut anticipa ce a urmat, adică instaurarea regimurilor naziste, fasciste și comuniste în Europa.

Pentru Nietzsche, care era ateu, Dumnezeu era un hazard, moartea Sa fiind un eveniment istoric cu consecințe deosebit de importante. „În rândul națiunilor avansate, declinul și în cele din urmă colapsul impulsului religios aveau să lase un gol imens. Istoria lumii moderne este în mare parte istoria umplerii acestui gol. Nietzsche a perceput corect faptul că cel mai probabil candidat avea să fie ceea ce el a numit <<Voința de Putere>>, care oferea o explicație mult mai cuprinzătoare și în final mult mai plauzibilă comportamentului uman decât acelea date de Marx ori Freud. În locul credinței religioase, avea să se afle ideologia laică (…) Și, mai presus de toate, Voința de Putere avea să producă un nou tip de Mesia, neinhibat de vreo sancțiune religioasă și cu o insațiabilă poftă de a controla omenirea. Sfârșitul vechii ordini, cu o lume fără cârmă plutind în derivă într-un univers relativist, era o invitație pentru apariția unor astfel de oameni de stat-gangsteri. Iar ei nu au întârziat să își facă apariția”[18].

Totalitarismul este caracterizat prin absența oricărui principiu de autoritate și de ierarhie clar identificabilă, prin distrugerea oricărei medieri, competențe sau simț al responsabilității. Confuziunea între autoritate, putere, dominație, împiedică sesizarea caracterului nou al sistemului totalitar. Contrar aparențelor, dominația totalitară se opune principiului autorității și destabilizează orice ierarhie veritabilă, ca element de claritate și de stabilitate contrar logicii totalitare[19].

Totalitarismul este un regim în care centrul puterii devine nelocalizabil. Dar, pe de altă parte, el apare ca agent omniprezent al transformării care domină această societate și-i impune normele sale. El desfășoară o intensă activitate pentru a construi societatea nouă, propovăduiește virtuțile activismului, construiește și pune în scenă cetățeanul ideal care vrea norma și să se autodepășească. Astfel, el îi imprimă societății voința sa, o canalizează supunând diversitatea și detaliul activităților sale acelorași norme, impunându-i imaginea scopului comun[20].

În afara secolului XX, nicio altă perioadă din istoria omenirii nu a cunoscut atâta suferință, ură și violență. Apogeul acestor manifestări ale răului îl constituie lagărele de concentrare care „au reprezentat forma extremă de umilire a ființelor umane, de distrugere a identității lor, de dezumanizare ineluctabilă și anihilare în masă. Nici comunismul, nici nazismul nu pot fi înțelese fără a ține seama de esența a ceea ce Albert Camus a numit cândva l`univers concentrationnaire[21].

NAZISM ȘI COMUNISM

Atât comunismul, cât și nazismul și-au propus să purifice lumea de vinovații pentru răul, pe care fiecare îl vedea altfel. Comuniștii vedeau acest rău în religie, preoți, proprietate privată, burghezie, iar naziștii considerau răi evreii, cu variantele bolșevice sau plutocrate ale acestora. „Ambele mișcări partinice revoluționare au detestat și au denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care ar transcende în fapt toate clivajele prin consacrarea unor comunități perfecte (caracterizate de absența claselor și unificarea raselor). Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul și-au amenajat obiectivele politice în discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale”[22].

Comunismul și nazismul, care nu se confundă, au totuși unele elemente în comun, cum ar fi partidul unic, confuziunea dintre societate și stat, rolul central jucat de ideologie, dezvoltarea represiunii și a terorii care nu privește doar opozanții, ci se aplică unor întregi categorii de populație… În ambele cazuri, este respins orice semn de divizare internă și de conflict intern; statul, partidul și șeful său sunt considerați a încarna și a face corp comun cu o societate omogenă. Aceste caracteristici comune sunt suficient de probante pentru a valida conceptul de totalitarism ca nou mod de dominație.[23]

În statele totalitare, indivizii nu trebuie să dezvolte legături puternice unii cu alții, ci trebuie să fie doar loiali statului, care oferă tuturor condiții egale de viață. „Mișcările totalitare sunt organizații de masă ale unor indivizi atomizați și izolați. În comparație cu toate celelalte partide și mișcări, cea mai izbitoare caracteristică externă este impunerea unei loialități totale, fără rezerve, necondiționată și de nezdruncinat a membrilor lor individuali. Această condiție este impusă de liderii mișcărilor totalitare chiar înainte de cucerirea puterii. Ea precedă de obicei organizarea totală a țării sub propria lor conducere și decurge din pretenția formulată de ideologii lor că organizația va cuprinde, la timpul său, întreaga stirpe omenească”[24].

Este evident că o loialitate extremă, ca cea cerută de către organizația sau statul totalitar, nu este posibilă decât la un individ izolat de ceilalți, chiar izolat de familie și prieteni, a cărui senzație este că doar apartenența la partid sau organizație îl fac să aibă un loc în lume. Mișcările totalitare sunt posibile oriunde se găsesc mase care, dintr-un motiv sau altul, au căpătat gustul de organizare politică. Masele nu sunt menținute laolaltă prin conștiința unui  interes comun și ele sunt lipsite de acea logică specifică claselor care se exprimă prin urmărirea unor obiective precise, limitate și accesibile. Potențial, masele există în orice țară și formează majoritatea acelor numeroși oameni neutri, indiferenți din punct de vedere politic, care nu intră niciodată într-un partid politic și care rareori votează[25].

Distrugerea sistemului de clase, după Primul Război Mondial, a reprezentat, de exemplu în Germania, unul din cele mai importante evenimente, fiind una din cauzele ascensiunii nazismului, așa cum lipsa oricărei stratificări în rândurile populației satelor rusești a constituit un ajutor imens pentru răsturnarea de către bolșevici a guvernului Kerensky. „S-a subliniat frecvent că mișcările totalitariste se folosesc și abuzează de libertățile democratice pentru a le distruge. Nu e vorba doar de o viclenie diabolică din partea liderilor lor sau de o stupiditate puerilă din partea maselor. E adevărat că libertățile democratice se pot baza pe egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii; totuși, ele nu-și dobândesc înțelesul și nu funcționează organic decât atunci când cetățenii aparțin unor grupuri care le reprezintă sau formează o ierarhie socială și politică”[26].

După cel de-al Doilea Război Mondial, când lagărele naziste de exterminare în masă au devenit o teribilă revelație, o comparație între fascism și comunism a devenit imposibilă, fiind, de fapt, interzisă. Cu toate acestea, în Europa interbelică o astfel de comparație era curentă în țările democratice, un argument în acest sens fiind Eugen Lovinescu, care în a sa Istorie a civilizației române moderne[27] realizează o astfel de comparație.

Comunismul a făcut numeroase victime, atât înainte, cât și după apariția nazismului, victime despre care, din păcate, se vorbește și la ora actuală foarte puțin. „În ciuda Războiului Rece, în ciuda căderii Cortinei de Fier peste Europa de Est, a revoltelor populare înăbușite de tancurile sovietice, a mărturiilor atâtor refugiați despre deportări și masacre, despre ororile Gulagului, în ciuda chiar a recunoașterii oficiale a crimelor staliniste, Uniunea Sovietică rămânea aliatul antihitlerist intangibil, iar doctrina comunistă, singura opțiune demnă de un intelectual adevărat”.[28]

După victoria revoluţiei din octombrie 1917, forţele de sorginte marxistă s-au confruntat cu realitatea naţională, în realizarea idealurilor călăuzitoare. „Teoria marxistă – care este o teorie în privinţa preluării puterii, şi nu referitor la exercitarea ei – era folositoare abolirii, pentru o durată mai lungă, a dreptului şi statului. In concreto, bolşevicii au trebuit să constate că atât dreptul, cât şi statul erau indispensabile într-o primă perioadă de tranziţie a cărei durată nu putea fi precizată”.[29]

Pentru a realiza eliminarea vestigiilor societăţii ţariste, bolşevicii veniţi la putere s-au folosit de chiar instrumentele juridice create de către societatea ţaristă, realizându-se astfel un transfer al unei părţi a trecutului, refuzat de către noii conducători, către societatea viitoare.

Spiritul uman apare ca libertate pură, lipsit de nevoi materiale, situându-se deasupra raţiunii. Ştiinţa, morala, estetica nu sunt morală, ştiinţă ori estetică în sine, ci moduri de traducere în realitate a opoziţiei fundamentală între civilizaţiile burgheză şi proletară. Libertatea absolută, cea aproape de miracol, este exilată, pentru prima oară, de către spirit. Prin aceasta, marxismul nu se opune doar creştinismului, ci tuturor ideilor liberale idealiste, pentru care fiinţa nu determină consecinţe, ci consecinţele ori raţiunea determină fiinţa. Prin aceasta, marxismul devine contrariul culturii europene, aducând atingere curbei armonioase a dezvoltării acesteia.

Pe de altă parte, ruptura cu liberalismul nu este totală, marxismul fiind cel care, dintr-un punct de vedere, continuă tradiţiile de la 1789, iacobinismul părând să inspire într-o mare măsură pe bolşevici.

În plan juridico-ştiinţific, bolşevicii au susţinut că sistemul de drept adoptat de ei este unul cu totul nou, fără vreo legătură cu sistemul juridic burghez, dar acest lucru este o imposibilitate atât timp cât folosirea noţiunii de „drept” conduce la ideea de istorie a dreptului şi la specificitatea dreptului naţional.

Pornind de la premisa, greşită, a ruperii oricărei legături cu anteriorul sistem de drept, bolşevicii au comis mai multe greşeli, una din ele fiind încercarea de a elimina orice relaţie cu istoria ţării (văzută ca fiind cea a unei clase odioase şi exploatatoare), iar cea de-a doua fiind cea a recuperării istoriei ţariste, pentru a explica dictatura proletariatului, ca o continuare a autocraţiei ţarului.[30]

Cu toate că dreptul sovietic are particularităţile sale, în concordanţă cu ideologia care îl promovează, şi pentru acesta izvorul principal al dreptului pozitiv este norma juridică, generală şi abstractă, pe de o parte, iar pe de altă parte, şi aici se simte, şi se pune în practică, nevoia de codificare, diferenţa faţă de sistemele de drept ale ţărilor capitaliste rezultând din raporturile de producţie diferite.

În sistemul de drept sovietic au fost adoptate mai multe coduri, al muncii, penal ş.a., ceea ce arată clara aderare a U.R.S.S. la tradiţia codurilor, proprie Europei Occidentale, conţinutul codurilor sovietice fiind însă plin de ideologie politică. Scopul şi caracterele dreptului sovietic sunt pe deplin în acord cu politica de stat, sarcina acestuia fiind de a contribui la realizarea unei societăţi antitetice celei occidentale, fiind totodată şi un drept imperial, deoarece, odată cu înglobarea altor state în Uniune, şi-a impus modelele şi asupra acestora, indiferent că erau sau nu în concordanţă cu specificul naţional şi tradiţiile.

În planul relaţiilor juridice private, proprietatea individului asupra bunurilor a fost înlocuită cu cea a statului, iar în planul relaţiilor publice, statul, cu toate prerogativele şi componentele sale, a fost înlocuit de partidul unic, aceste specificităţi contribuind la realizarea unei organizări sociale opusă celei occidentale.

Potrivit lui Mario Losano[31], în evoluţia dreptului sovietic se pot identifica şase faze: comunismul de război; noua politică economică (NEP); primele planuri cincinale; stalinismul; dezgheţul. Prima fază a fost una haotică, deoarece se încerca trecerea la noul drept, fără a se putea fundamenta interpretarea şi aplicarea legii pe vechile izvoare ale sistemului juridic ţarist. „Judecătorul – care trebuia să decidă în procese chiar şi în ciuda acestui vid legislativ – se putea referi la propria sa conştiinţă revoluţionară”[32], mai ales că, după 1922 a fost interzis judecătorilor să facă apel la legi sau practică din perioada ţaristă.

Perioada următoare, în timpul căreia s-a aplicat Noua politică economică a cunoscut, mai ales în planul sferei juridice a individului, numeroase transformări, păgubitoare în ceea ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale. Atât în planul dreptului penal, cât şi în cel al dreptului civil au apărut limitări ale drepturilor individuale, care nu puteau fi exercitate „în contradicţie cu scopul lor socio-economic”[33], scop identificat de organele de partid şi de stat, ceea ce conducea la arbitrariu şi încălcări ale sferei juridice a individului.

Odată cu introducerea planurilor cincinale, în afara naţionalizării industriei şi colectivizării agriculturii, a fost desfiinţat în întregime comerţul privat, ceea ce a însemnat o altă limitare a drepturilor individuale. În planul raporturilor private, soluţia eventualelor litigii era dată în conformitate cu exigenţele planului cincinal, nu cu prevederile normelor Codului civil.

După cel de-al doilea război mondial, a fost înregistrată o concentrare foarte mare a puterii politice, ajungându-se, în planul controlului social, să se folosească mai mult Poliţia secretă decât normele juridice. În această perioadă, corespunzătoare conducerii exercitată de Stalin, s-a produs o întoarcere la naţionalismul rus, prin prisma căruia a fost reevaluat şi dreptul.

În această perioadă, cel puţin în aparenţă, au fost restaurate instrumente juridice, au fost promulgate coduri, s-a eliminat arbitrariul în relaţiile dintre instituţiile publice economice. Cu toate acestea voinţa partidului-stat şi sistemul politic erau omniprezente, individul având în continuare drepturile fundamentale nesocotite. Ceea ce este caracteristic acestei perioade este faptul că dreptul sovietic ajunge să se impună, în contextul sfârşitului războiului, şi altor state decât cele care făceau parte din Uniune, înlocuindu-se astfel sistemul de drept al fiecăruia cu cel de sorginte sovietică, fapt care a determinat masive şi grave încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului.

După decesul lui Stalin, dreptul sovietic încetează a mai fi un model pentru alte state socialiste, însăşi ideologia marxistă devenind neunitară. Ulterior anului 1991, în contextul general european al căderii regimurilor totalitare şi democratizării ţărilor foste marxiste şi dreptul sovietic a fost înlocuit cu unul aliniat la realităţile şi cerinţele lumii moderne, în cuprinsul căruia se regăsesc, cu prisosinţă, principiile diriguitoare ale dreptului natural.

Comunismul și fascismul sunt mișcări contrare, asemănătoare și complementare totodată, pentru înțelegerea lor deplină este necesar studiul comparat. Chiar dacă bolșevismul, ulterior comunismul, a apărut mai înainte, urmat de fascism și nazism, nu se poate considera că ultimele sunt efectele primului. Pare că frica de comunism a generat apariția fascismului, acesta din urmă având un caracter reactiv față de comunism. Totuși, între cele două ideologii și state care le-au pus în aplicare, există asemănări structurale, date de scopul lor și de tratamentul aplicat indivizilor și sferei juridice a acestora.

Potrivit lui Ernst Nolte[34], sistemul liberal a constituit, prin oferta sa plină contradicții și deschiderea totală spre viitor, matricea celor două ideologii: comunistă și fascistă. Cea din urmă vrea să îi apere pe oameni de angoasa de a fi liberi și fără determinări.

Fascismul a avut drept țel impunerea în funcțiile importante din stat a membrilor partidului, care, astfel, își asigura rolul de conducător al statului. Hitler a construit mișcarea nazistă pornind de la un număr mic de membri inițiali, a ignorat voit programul inițial al partidului, care, datorită conținutului moderat, devenise demodat.

După preluarea puterii și începerea războiului, naziștii au trecut la rezolvarea problemelor țării, între care cea mai importantă era cea a evreilor. Expulzarea acestora, fără vreun fel de documente, a materializat legenda Evreului Rătăcitor, dar a și facilitat intervenția germană în politica internă a altor națiuni. ”Legea nazistă trata întreaga lume ca intrând potențial sub jurisdicția ei, astfel încât armata de ocupație nu mai era un instrument de cucerire care să antreneze cu el o nouă lege a cuceritorului, ci un organ executiv care impunea o lege despre care se presupunea că exista dinainte pentru oricine. Presupunerea că legea nazistă era obligatorie dincolo de granițele Germaniei și pedepsirea negermanilor erau ceva mai mult decât simple modalități de opresiune”[35].

CONCLUZII

Drama celor lipsiți de drepturi este, în primul rând, aceea că nu mai aparțin vreunei comunități, astfel pentru ei nu mai există lege. Naziștii au început exterminarea evreilor prin a-i lipsi de o sferă juridică și de contactul cu ceilalți, cu lumea liberă. Mai apoi se convinseseră că niciun stat nu-i va revendica și nu va încerca să îi protejeze. Numai după aceasta au trecut la exterminare.

Un alt aspect deosebit de important în activitatea statului totalitar a fost atingerea adusă dreptului la libertate, atât cea de mișcare, cât și cea de opinie. Statul totalitar a lipsit cetățenii de aceste două libertăți (de mișcare și de opinie), făcând ca individul să devină static, atât în ceea ce privește deplasarea, cât și în ceea ce privește emiterea și schimbul de opinii. „Privarea fundamentală de drepturi ale omului se manifestă, în primul rând și mai presus de orice, prin privarea de un loc în lume în care să le facă opiniile semnificative și acțiunile eficace (…) Ei nu sunt deposedați de dreptul la libertate, ci de dreptul la acțiune; nu de dreptul de a gândi orice le-ar plăcea să gândească, ci de dreptul la opinie”[36].

Regimurile totalitare sunt specializate în primul rând în nesocotirea drepturilor omului, având în vedere faptul că acestea identifică ce este bine cu ceea ce este util pentru colectivitate, astfel puterea absolută a dreptului natural sau a religiei pierzându-și orice autoritate. „Crimele împotriva drepturilor omului, care au devenit o specialitate a regimurilor totalitare, pot fi în continuare justificate de pretextul că dreptul este echivalent cu a fi bun sau util pentru întreg, putându-se face distincție între părțile întregului”[37].

Regimul totalitar încearcă să transforme societatea pentru a-și atinge obiectivele ideologice, care presupun lipsa claselor sociale ori guvernarea de către o rasă superioară. Modalitatea de acțiune a statului totalitar este diferită de cea a statului democratic, statul totalitar împingând limitele controlului în zone ale vieții private și de familie, în școli, ori în zonele activităților de recreere. Toate instituțiile sunt controlate de partidul-stat, dar nu prin intermediul legii, ci prin intermediul puterii discreționare, care poate trimite pe oricine în lagărul de concentrare sau în Siberia Gulagului, ori la moarte, după o sumară verificare într-un simulacru de proces.

Cel mai important lucru pentru noi este să nu uităm ce a însemnat statul totalitar și să continuăm să aducem aminte celorlalți sau să le spunem celor care nu l-au trăit. Acest lucru va ajuta, în primul rând, la înțelegerea totalitarismului și a istoriei în general.

Pledând pentru reamintire, Anne Applebaum, din punctul de vedere al occidentalului, care nu a cunoscut direct statul totalitar, arăta: „Totuși, dacă nu vom încerca mai bine să ne amintim, vor fi consecințe și pentru noi toți. În primul rând, înțelegerea noastră vizavi de ce se petrece acum în fosta Uniune Sovietică va fi și mai denaturată de interpretarea greșită a istoriei. Și dacă am fi știut realmente ceea ce Stalin le-a făcut cecenilor și dacă am fi simțit că aceasta a fost o crimă cumplită îndreptată împotriva națiunii cecene, nu numai că Vladimir Putin nu ar fi putut să le facă același lucru acum, dar nici noi nu am fi putut să stăm deoparte și să asistăm la asta nepăsători”[38].

BIBLIOGRAFIE:

  • Renucci, J.F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009;
  • Muraru, I., Tănăsescu, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
  • Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
  • Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste în România, Raport final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007;
  • Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
  • Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch. Democrația și alternativele ei, Institutul European, Iași, 2003;
  • Furet, F., Nolte, E., Fascism și comunism, Editura Art, București, 2007;
  • Lawford Childs, „Refugees – a Permanent Problem in International Organization”, în War is not Inevitable. Problems of Peace, seria 13, Londra, 1938, publicată în International Labor Office;
  • Johnson, P., O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, 2014;
  • Goff, Le, J-P., Democrația post-totalitară, Editura Universul Juridic, București, Editura Universitaria Craiova, 2012;
  • Tismăneanu, V., Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Editura Humanitas, București, 2013;
  • Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2010;
  • Furet, F., Nolte, E., Fascism și comunism, Editura Art, București, 2007;
  • Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
  • Applebaum, A., O istorie, Editura Humanitas, București, 2011.

 

[1] Cassin, R., „Science des droits de l`homme: méthodologie et enseignement”, Colloque de Nice, 1971, RDH 1972, vol. V, în Renucci, J.F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 1;

[2] Renucci, J.F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, pp. 1-2;

[3] Muraru, I., Tănăsescu, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 136;

[4] Muraru, I., Tănăsescu, E. S, [3],  p. 138;

[5] Muraru, I., Tănăsescu, E. S, [3], p. 140;

[6] Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 66;

[7] Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste în România, Raport final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 201;

[8] Citat în Raportul final, [7], p. 201;

[9] Raportul final, [7],  pp. 202-205;

[10] Raportul final, [7],  p. 208;

[11] Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 485;

[12] Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch. Democrația și alternativele ei, Institutul European, Iași, 2003, p. 43;

[13] Furet, F., Nolte, E., Fascism și comunism, Editura Art, București, 2007, p. 39;

[14] Arendt, H., [11], p. 336;

[15] de către S. Lawford Childs, „Refugees – a Permanent Problem in International Organization”, în War is not Inevitable. Problems of Peace, seria 13, Londra, 1938, publicată în International Labor Office;

[16] Arendt, H., [11], p. 337;

[17] Arendt, H., [11], p. 367;

[18] Johnson, P., O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 54-55;

[19] Arendt. H., [11];

[20] După Lefort, C., La Complication, Fayard, Paris, 1999, citat în Goff, Le, J-P., Democrația post-totalitară, Editura Universul Juridic, București, Editura Universitaria Craiova, 2012, pp. 36-37;

[21] Tismăneanu, V., Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Editura Humanitas, București, 2013, p. 15;

[22] Idem, p. 17;

[23] Goff, Le, J-P., Democrația post-totalitară, Editura Universul Juridic, București, Editura Universitaria Craiova, 2012, p. 11;

[24] Arendt, H., [11], p. 403;

[25] Arendt, H., [11], p. 389;

[26] Arendt, H., [11], p. 390;

[27] Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2010;

[28] Furet, F., Nolte, E., Fascism și comunism, Editura Art, București, 2007, pp. 8-9;

[29] Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 146;

[30] Apud Losano, G., Mario, [29];

[31] Losano, G., Mario, [29];

[32] Losano, G., Mario, [29], p. 165;

[33] Art. 1 al Codului civil sovietic, citat în Losano, G., Mario, [29], pp. 166-167;

[34] Der Faschismus in seiner Epoche, München 1963;

[35] Arendt, H., [11], p. 513;

[36] Arendt, H., [11], p. 370;

[37] Arendt, H., [11], p. 373;

[38] Applebaum, A., Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, București, 2011, p. 576;