h3 bg

conf. univ. dr. Cezar TITĂ

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova

Universitatea SPIRU HARET

dr. Dana TITĂ

Avocat, Baroul Vâlcea

 

ABSTRACT:

 

Human rights have emerged in history as a reaction to monarchical absolutism. Their content is not fixed, but changes with the changes of society. Historically, human rights have evolved on the basis of ideas expressed since antiquity, the Middle Ages, and then the Renaissance, which have given them the form known today. Morality is the one within which fundamental human rights are circumscribed, because all men are equal, and the American and French revolutions have for the first time enshrined in the history of humanity the principles of equality before the law, freedom of thought and human dignity. After the fall of the totalitarian states of Eastern Europe, human rights began to gain in the former Communist countries an increasingly important value for society, with efforts being made to break the standards of states with stable and old democracies in the West of Europe.

However, after the disappearance of totalitarian regimes, another threat concerns the exercise of fundamental rights: terrorism. This profoundly negative phenomenon of today has arisen as a result of the collision of the two major civilizations of the Earth: the Oriental, predominantly Muslim and Western, predominantly Christian. The prophets of Islam preach the return to obsolete values, ignoring the direction of the development of global society, and the imposition of these values is done through aggression. The response to this terrorist aggression is the international instruments to fight terrorism, through which certain fundamental human rights are restricted and sometimes despondent in the name of security. The current struggle is between the freedom and the security of the individual, this emerging in response to acts of terrorism carried out in the name of religious beliefs.

 

KEY WORDS:

- Fundamental human rights;

- Moral;

- Terrorism;

- Fundamentalism;

- Democracy;

INTRODUCERE

Conceptul de „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă rezultatul unui proces de evoluţie a cărui iniţiere se confundă cu începuturile civilizaţiei şi este în continuă devenire. Ideea de respectare a drepturilor omului a trecut prin diverse etape, reprezentând o preocupare constantă şi oglindind spiritul diferitelor epoci istorice.

De-a lungul erelor istorice, conţinutul drepturilor omului se modifică reflectând transformările din societate, fie consolidându-se drepturi ale individului deja antamate, fie, apărând drepturi noi determinate de apariţia unor valori care se cer consacrate şi apărate. Înțelegerea Dreptului pleacă de la înțelegerea drepturilor care îi constituie conținutul, care îl formează, așa cum se exprima, cu deosebită claritate Istrate Micescu: „elementul primordial și capital al științei Dreptului sunt drepturile. Știința Dreptului este o știință a drepturilor. Legile nu sunt decât mijloace tehnice grație cărora drepturile se impun respectului altora sau ajung să-și realizeze menirea lor[1]”.

În toate epocile drepturile individului au reprezentat explicit sau implicit un punct de interes,  conceptul propriu-zis de „drepturi ale omului” născându-se în perioada de pregătire intelectuală a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja din antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Plasându-ne într-o poziție juridică, drepturile înseamnă relații între oameni, reguli conținute de către norma juridică, autoritate și coerciție. Este evident că protecția drepturilor, mai ales în situația încălcării acestora nu se poate realiza decât prin coerciție, exercitată de către stat, prin diferitele sale instituții specializate. Mergând mai departe se poate afirma că însuși sistemul politic al unui stat ori controlul social sunt consecințe ale existenței și exercitării drepturilor de către titularii lor. „Analizele legale adaugă și ele detalii la domeniul drepturilor specifice pe care le pot revendica indivizii, utilizează moduri mai determinate de a raționa, arată cum pot fi protejate drepturile prin intermediul sancțiunilor coercitive și ne permite să evaluăm legitimitatea sistemelor politice și eficacitatea controlului social și a ordinii, care sunt consecințe ale existenței drepturilor civile, politice și sociale[2]”.

Pentru acuratețea demersului este de precizat că nu orice drept de care se bucură un individ este și unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Acestea din urmă vizează anumite valori sau atribute inerente ființei umane, de o importanță majoră, și care sunt preferate față de alte valori. „Un drept al omului este o formulă conceptuală, exprimată în formă lingvistică, ce acordă prioritate anumitor atribute umane sau sociale considerate esențiale pentru funcționarea deplină a ființei umane; și care e destinată să servească ca ambalaj protector pentru aceste atribute; și recurge la o acțiune deliberată pentru asigurarea unei astfel de protecții[3]”.

Drepturile fundamentale ale omului se circumscriu sferei moralei, deoarece existența acestora implică respectul față de celălalt, chiar dacă îmi lezează amorul propriu. (…) Respectul este reprezentarea unei valori care dăunează amorului meu propriu. Deci este ceva care nu este considerat nici ca obiect al înclinației, nici al fricii, deși are ceva analog cu ambele. „Drepturile omului nu sunt altceva decât o reprezentare a raporturilor sociale, idealizată și fixată ca țintă către care trebuie orientată întreaga activitate umană și care, până acum, nu a fost niciodată atinsă[4]”.

Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, iar revoluţiile americană şi franceză au consacrat, pentru prima dată în istoria umanităţii, principiile egalităţii în faţa legii, al libertăţii de gândire şi al demnităţii umane.

În cei douăzeci de ani care s-au scurs de la căderea regimurilor totalitare în Europa, a fost evident că țările supuse acestor regimuri sunt capabile să regenereze clasa politică, abordarea democratică a vieții comunitare, respectul pentru individ și drepturile fundamentale ale acestuia. „În cele mai multe din statele postleniniste, perspectivele nu implică bellum omnium contra omnes, o stare de sălbatică și prelungită anarhie sau pierderea recentelor dobândite drepturi civile în favoarea simulacrelor stalinisto-fasciste ale coeziunii și voinței colective. Șovinismul expansionist de tip Milošević nu a fost copiat în afara granițelor fostei Iugoslavii, deși răbufniri similare de ură și intoleranță au însoțit prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, în special în Caucaz. Drepturile omului au fost călcate în picioare în Belarus sub regimul plebiscitar condus de Aleksandr Lukașenko, dar acesta rămâne mai degrabă o excepție printre statele postcomuniste”[5].

DREPTURILE OMULUI DUPĂ CĂDEREA STATELOR TOTALITARE

Revoluțiile care au pus capăt existenței regimurilor totalitare în Estul Europei reprezintă triumful demnității civice și al moralității politice asupra monismului ideologic, a cinismului birocratic și a dictaturii polițienești.[6] Aceste revoluții au făcut parte din valul general democratic, prin care s-a realizat confirmarea valorilor democratice liberale asupra încercărilor colectiviste iacobine de a controla mintea umană.

Democratizarea este un proces de învățare, care nu poate să aibă rezultate imediate, ci trebuie să parcurgă etape de dezvoltare, care, uneori, au presupus întoarceri la dictatură (cum ar fi țările din zona mediteraneană în perioada anterioară contemporaneității). Democrația trebuie să se bazeze pe alegeri, iar aleșii „trebuie să respecte supremația legii, libertățile individului și instituțiile societății civile. Pentru a obține regimuri competitive (…) trebuie să înțelegem felul în care regimurile nedemocratice diferă între ele și mai ales prin ce se deosebesc regimurile totalitare și post-totalitare de dictaturile <<normale>> și de regimurile care au evoluat gradat spre democrații stabile. A iniția o democrație la sfârșitul unui regim fondat pe principii marxiste, leniniste și staliniste este cel mai dificil lucru”[7].

Cea mai importantă problemă este de a cunoaște dacă noii guvernanți au sprijinul major al guvernaților, care acum pot să își facă liber cunoscute opiniile. Este evident că, în funcție de vârstă și categorie socio-profesională, vor exista voci care să valorizeze regimul anterior, mai ales că democratizarea înseamnă pentru cei mai în vârstă un clivaj în învățarea socializării, o întrerupere a unui flux normal de asimilare.

După decenii de agresiune a statului asupra sferei publice, aceste revoluții au reinstituit distincția dintre ceea ce aparține guvernului și ceea ce este teritoriul individului. Subliniind importanța drepturilor civile și politice, ele au creat spațiul pentru exercitarea valorilor democratice liberale.

În anumite țări, aceste valori au devenit fundamentul constituțional pe care pot fi ridicate în siguranță instituțiile unei societăți deschise. În locul unor sisteme autocratice, cu partid unic, revoluțiile au creat comunități politice pluraliste în curs de dezvoltare. Ele le-au permis cetățenilor din tiraniile mobilizate ideologic (societăți închise) să-și recapete principalele drepturi civice și umane și să se angajeze în construirea societăților deschise.[8]

Un alt aspect demn de luat în seamă îl constituie renașterea bisericilor și a credinței cu precădere în fostele state comuniste din Europa. Religia creștină, care a suferit numeroase lovituri în decursul istoriei, mai ales în secolul XX, revine primenită, un eveniment important fiind alegerea ca Papă a unui cleric polonez, dintr-o Polonie comunistă (la 16 octombrie 1978).

Cu toate că gânditori majori au prevestit dispariția credinței religioase (Feuerbach, Marx, Durkheim, Sartre ș.a.), aceasta nu numai că nu a dispărut, ci s-a făcut remarcată din ce în ce mai mult în lume. „Pentru multe milioane de oameni, în special în țările avansate, religia a încetat parțial sau total să joace vreun rol în viața lor, iar modurile în care a fost umplut locul rămas gol, de către fascism, nazism sau comunism, de către tentative de utopism umanist, de către eugenie sau politici de sănătate, de către ideologii ale eliberării sexuale, politici rasiale sau ecologice, constituie o bună parte din substanța istoriei secolului XX. Pentru mult mai multe milioane însă – pentru majoritatea covârșitoare a speciei umane de fapt – religia a continuat să fie o dimensiune uriașă în viața lor”[9].

Această afirmație poate fi probată în Rusia, unde, odată cu instaurarea comunismului, religia a fost aproape interzisă, dar după căderea acestui regim s-a dovedit că religia a supraviețuit și o mare parte din cei care nu avuseseră acces la ea o primeau. Același lucru poate fi observat în toate țările din estul Europei, unde revirimentul credinței este deosebit de vizibil.

Dacă în aceste țări, unde accesul la religie a fost îngrădit, iar acum asistăm la o creștere a numărului celor care o îmbrățișează, în țările unde nu a exista o astfel de îngrădire fenomenul este unul invers, numărul celor care participă la slujbe de duminică scăzând.

O posibilă cauză a acestei scăderi o constituie și islamul, care, în ultima perioadă a secolului XX, a căpătat o forță pe care nu o avusese anterior. „Militantismul islamic a fost cea mai importantă dintre noile forțe fundamentaliste datorită numărului mare de oameni implicați și uriașei răspândiri geografice, mergând într-o curbă ascendentă din vestul Africii, prin sudul Mediteranei, Balcani, Asia Mică și Orientul Mijlociu, traversând interiorul Asiei de Sud-Vest, subcontinentul indian și ajungând până în Malaezia și Filipine”[10].

TERORISMUL ȘI DREPTURILE FUNDAMNETALE ALE OMULUI

Fundamentaliștii islamici s-au aflat la originea a numeroase acțiuni teroriste, care au determinat restrângeri ale drepturilor omului, în numele securității și siguranței. Totuși, nu numai acești fundamentaliști au fost responsabili de astfel de acțiuni, cu repercusiuni asupra drepturilor omului. O seamă de alte facțiuni, fără legătură cu islamismul au comis acte de terorism: uciderea prim-ministrului suedez Olof Palme, acțiunile Armatei Republicane Irlandeze, chiar Uniunea Sovietică (a fost acuzată de doborârea unui avion civil al Liniilor Aeriene Coreene de Sud, fără vreo avertizare și voit, la 1 septembrie 1983), diferite grupări finanțate de Iran sau Libia.

Ca răspuns la aceste acțiuni menite să inducă o stare de teamă și instabilitate în societate, „poliția internațională a devenit extrem de bine coordonată și a fost din ce în ce mai ușor să se asigure extrădarea teroriștilor căutați. Efectul terorismului internațional și mai ales al celui sprijinit de anumite state a constat, mai degrabă, în a deforma judecata Occidentului în relațiile cu anumite state din Orientul Mijlociu”[11].

Revenind asupra terorismului, considerăm că, la originea acestuia se află așa-numitul „șoc al civilizațiilor” descris de Samuel P. Huntington[12], care argumentează această teză pornind de la observația că multiplele civilizații au și ce să își ofere, dar există și numeroase elemente care conduc la conflicte. Aceste războaie între civilizații, care se poartă de mai bine de două milenii, se află la originea confruntărilor actuale între Occident și Orient.

Șocul civilizațiilor nu înseamnă doar război religios, nu înseamnă doar o opoziție vădită între islam și Occident, pentru că islamul nu este singura cauză a conflictelor la nivel global. „Povestea raporturilor dintre civilizațiile occidentale și cele orientale, cu siguranță, nu ține doar de carnagii; ea are legătură și cu artele, științele și gândirea. Totuși, fără urmă de îndoială, întâlnirile dintre acești doi poli ai civilizației, întrepătrunși și complementari, u fost mai frecvente pe câmpul de bătălie decât oriunde altundeva, ajungând până la a constitui un semi-mod de funcționare între Occidenturi și Orienturi: opoziția, dezacordul, conflictul și, în fine, carnagiul”[13].

Cei doi poli ai umanității – Occidentul și Orientul – au ca o primă demarcație statutul individului. „Ideea conform căreia occidentalul este un om liber și orientalul un supus oprimat, ale cărui statut și drepturi ca individ sunt încălcate, rămâne astăzi încă foarte puternică în reprezentările care structurează șocul de civilizații Orienturi/Occidenturi”[14].

Cu toate că, poate începuse cu mult înainte, momentul septembrie 2001 poate fi considerat punctul de plecare al unui proces invers faţă de ceea ce dădea naştere căderea comunismului în Europa de Est şi anume creşterea importanţei drepturilor omului, a protecţiei acestora.

Războiul este un eveniment abject, care nu face decât să facă o anumită putere să rivalizeze şi să se manifeste în acest mod faţă de o alta, intervenind în treburile acesteia, după bunul său plac. Atunci când o parte nu are dreptate, face apel la forţă pentru a-şi impune voinţa, situaţie la fel de adevărată atât în planul relaţiilor individuale, cât şi în cel al raporturilor dintre state.

„Întotdeauna, sau aproape mereu, marile schimbări au fost declanşate de evenimente cu efecte devastatoare asupra societăţilor: războaie, foamete, ameninţări ale forţelor umane şi ale naturii, acte teroriste, curse ale înarmării, ameninţare nucleară, utilizarea necontrolată a tehnologiilor şi biotehnologiilor, extensia crimei organizate, crize financiare economice, ecologice etc.

Cu alte cuvinte, societăţile au reacţionat numai după producerea unor asemenea evenimente cu profunde efecte negative asupra stării de normalitate a acestora, deoarece „producerea unor asemenea evenimente readuce starea de optimism, generator de speranţe”[15].

La ora actuală se prefigurează un etalon universal al timpului: înainte şi după Ground Zero – distrugerea World Trade Center. Plecând de la acesta trebuie să reglăm ceasurile, să îl vedem ca pe un nou meridian Greenwich care trebuie să ne regleze pendulele mentale. De la această dată apar în atenția marelui public o persoană – Bin Laden – și o organizație – Al-Qaida –, reprezentând pentru unii imaginea noilor barbari, iar pentru alții o speranță.

În perioada contemporană, beneficiind de globalizare, teroriștii, sau mai bine spus ideologii care stau în spatele acestora, predică întoarcerea la cuvântul Coranului, la Sunna și la Sharia, orice tendință de nou fiind interzisă. „Din această mondializare, musulmanii nu-și cer nici măcar partea lor: comodă cale de ieșire. Prin aceasta, totuși, acești noi fundamentaliști sunt în pas cu timpul, în acord cu liberalismul care îi unește pe actorii globalizării economice, oricare ar fi aceștia; trăsătură interesantă, refuzul lor de schimbare, scripturalismul lor, setea lor de a predica, exaltarea individului, toate acestea nu sunt foarte departe de formele de protestantism militant american. Predicatorii wahhabiți din diferite țări, chiar dacă au studiat în Arabia Saudită, predică în engleză, în franceză, în moschee, în asociații sau pe Internet – curioasă atitudine atunci când, de fapt, modernismul este diabolizat –, mesajul lor fiind, prin esență, universal, întrucât nu este specific niciunei culturi în mod special”[16].

În opoziție cu fundamentalismul islamic se află universalismul american, care are la bază revirimentul individului și al religiei. Acest tip de universalism se apropie de cel evreiesc și hindus, ca o uniune neoficială antiislamică.

La 11 septembrie 2001, Osama Bin Laden a pregătit și executat cel mai ucigaș atentat de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii și, probabil, din lume. Acest atentat a vizat toate cele trei fațete ale puterii americane: economică, politică și militară, având în vedere că avioanele deturnate au fost îndreptate spere World Trade Center, Pentagon și Casa Albă. „Prin importanța obiectivelor strategice vizate și amploarea pierderilor umane și materiale, ne găsim la confluența dintre război și terorism. Conceptul de <<hiperterorism>> pare, într-adevăr, adaptat acestei noi realități. Observând noua înfățișare a insulei Manhattanului o zi după atac, nimeni nu mai poate nega că raporturile de criză dintre Orient și Occident au trecut printr-o nouă inflexiune tragică”.[17]

După 11 septembrie, libertatea a devenit condiţia sine qua non pentru protejarea păcii şi viitorului umanităţii. Libertatea a devenit un imperativ internaţional, pivotul coexistenţei popoarelor în era terorismului fără frontiere. Dacă vrem să scăpăm de acesta, trebuie, de urgenţă, să unim lumea şi nu să o lăsăm să moară.

În numele libertăţii, fiecare stat încearcă să ia cele mai bune măsuri pentru protejarea cetăţenilor săi şi a bunurilor acestora. În numele libertăţii se iau măsuri de limitare a drepturilor fundamental, recunoscute prin instrumentele internaţionale de protecţie. În numele libertăţii, libertatea înseşi este limitată. Întreg procesul de recunoaştere şi normativizare a drepturilor individului pare să cunoască un regres, un recul, datorită pericolului invizibil şi imposibil de localizat al terorismului. „Provocarea actuală cea mai importantă și, de asemenea, cea mai delicată este, cu siguranță, concilierea exigenței drepturilor omului cu imperativele de securitate. Preocuparea este, desigur, mai veche, însă a dobândit o intensitate deosebită după atentatele teroriste împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001, odată cu distrugerea turnurilor <<World Trade Center>> din New York și a unei părți din <<Pentagon>> la Washington”[18].

 Organizaţiile internaţionale sunt neputincioase în faţa pericolului, imposibilitatea protejării împotriva terorismului venind din aceea că războiul nu se poartă cu un stat, ci cu indivizi, localizaţi oriunde pe Glob, comunicând între ei prin Internet, beneficiind de toate produsele democraţiei, pentru a o distruge. „În măsura în care guvernele diferitelor state nu au capacitatea de a gestiona dificultăţile economice cărora trebuie să le facă faţă, acestea stimulează diverse forme de criminalitate cu manifestare internaţională, reduc vigilenţa faţă de afectarea securităţii ecologice, produc diminuarea resurselor alocate sănătăţii publice şi altor programe sociale şi generează migraţia populaţiei. Toate aceste fenomene negative creează mediul favorabil manifestării ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii internaţionale şi naţionale, afectând, în egală măsură, atât statele, cât şi sistemul internaţional în ansamblul său.”[19]

Statele Unite ale Americii a pus la cale o strategie naţională de securitate, în baza căreia se urmăreşte lupta şi câştigarea războiului contra terorismului şi promovarea şi apărarea libertăţii, ca alternativă la dictatură şi disperare[20]. „Ideea forţă care răzbate din conţinutul acestui document este formulată astfel: „America este acum în faţa unei alternative între a alege frica sau încrederea, America a ales calea încrederii“. Acest lucru exclude izolaţionismul şi protecţionismul, retragerea şi restrângerea bugetară; acest lucru înseamnă preluarea conducerii în locul izolării, continuarea încurajării şi dezvoltării comerţului liber şi conducerea luptei împotriva tuturor provocărilor majore, în primul rând împotriva terorismului”[21].

După șocul atentatului de la 11 septembrie, Statele Unite ale Americii reacționează prin programul de eradicare a terorismului, fără a defini însă terorismul, consecința fiind că oricine poate fi definit ca terorist, deci dușman. Pentru că Al-Qaida nu este o entitate palpabilă, nu este o organizație așa cum sunt cunoscute altele, războiul cu acesta este dificil. Occidentul, și mai ales America, a adunat mijloace tehnice impresionate pentru a lupta – spațiu, sfera informaticii, cyberspațiu – totuși teroriștii au continuat să acționeze, activitatea blocului antiterorist reflectându-se cu precădere în planul restrângerii drepturilor individuale, restrângere resimțită de cetățenii fiecărui stat angajat în această luptă.

INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

În Actul final de la Helsinki din 1975 terorismul a fost avut în vedere pe planul relațiilor interstatale, în contextul „Războiului Rece”. Prin acest document s-a convenit principiul neingerinței în afacerile interne ale altui stat, s-a convenit să se abțină, în special, de a ajuta direct sau indirect activitățile teroriste care urmăresc răsturnarea violentă a regimului unui stat participant. La acel moment era de actualitate terorismul de stat, pe când la acest moment ne confruntăm că o amenințare teroristă de altă natură în relațiile internaționale.[22]

În prezent, pericolul terorismului este perceput de statele occidentale, care, prin Documentul de la Madrid din 1980 l-au condamnat, pentru pericolul pe care îl reprezintă în ceea ce privește moartea persoanelor sau restrângerea drepturilor civile ale acestora. Există numeroase inițiative pentru combaterea terorismului, apelându-se la toate mijloacele, în limitele date de dreptul internațional, s-au adoptat planuri de acțiune, consolidându-se cooperarea polițienească (de exemplu Helsinki II din 1992, unde terorismul a fost indicat ca amenințare pentru democrație; Declarația de la Viena din 2000; Consiliul ministerial al OSCE București, 3-4 decembrie 2001).

La nivelul OSCE s-a adoptat Carta pentru prevenirea și combaterea terorismului din 7 decembrie 2002 și Strategia OSCE privind înfruntarea amenințărilor pentru securitate și stabilitate în secolul al XXI-lea, cu ocazia Reuniunii ministeriale de la Maastricht, decembrie 2003.

La nivelul Uniunii Europene[23], Documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar - Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului - a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării infracţiunilor teroriste. În anul 2003, Strategia de Securitate a Uniunii Europene „O Europă sigură într-o lume mai bună” a inclus terorismul printre ameninţările la adresa securităţii europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile şi crima organizată.

Tratatul de la Lisabona aduce mutaţii în planul structurilor comunitare, fiind constituite noi structuri. Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 71 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în februarie 2010, a fost înfiinţat Comitetul Operaţional privind Securitatea Internă (COSI) care reuneşte reprezentanţi din capitalele statelor membre, responsabili în domeniul combaterii criminalităţii organizate şi terorismului.

Responsabilităţile COSI implică coordonarea cooperării poliţieneşti şi vamale, protecţia frontierelor externe şi cooperarea judiciară în materie penală relevantă pentru cooperarea operaţională în domeniul securităţii interne. Noua structură raportează în mod regulat Consiliului UE care informează, la rândul lui, Parlamentul European şi cele naţionale. De asemenea, COSI este însărcinat cu evaluarea direcţiei generale şi eficienţei cooperării operaţionale în scopul identificării de eventuale deficienţe şi, implicit, formulării de recomandări cu privire la măsuri de depăşire a acestora.

Tratatul de la Lisabona statuează crearea unei noi structuri autonome a Uniunii Europene[24].

Deşi iniţial cadrul determinat de Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) era orientat în principiu asupra capabilităţilor militare şi restricţionat de setul de „misiuni Petersberg” – Serviciul European de Acţiune Externă – care, după cum indică şi titulatura, îşi va asuma un rol proeminent în cadrul politicii externe şi se va afla sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Noul serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună şi va avea rolul de a asigura consistenţa acţiunii externe a UE. Noua structură include reprezentanţi ai Comisiei Europene, Secretariatului General al Consiliului şi ai reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre (precum şi, aşa cum am menţionat anterior, SitCen).

În ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta, în articolul 2, § 2 „conţine o clauză de excepţie, care nu figurează în convenţiile generale similare, conform căreia «recurgerea la forţă devenită absolut necesară» pentru apărarea ordinii publice (în anumite cazuri) şi care a provocat moartea nu constituie o violare a Convenţiei”[25]. Această excepţie a fost folosită în practică, verificându-se dacă folosirea forţei nu a fost excesivă, ci strict proporţională cu realizarea scopului autorizat[26]: terorişti, bănuiţi că intenţionează să comită un atentat au fost ucişi de forţele de siguranţă cu ocazia arestării. „Însă, în contextul actual, dificultatea majoră vine din faptul că, potrivit art. 15 din Convenție, măsurile limitative ale drepturilor fundamentale sunt, pe bună dreptate, excepționale, și prin urmare trebuie să aibă un caracter temporar, autoritățile statale având obligația de a informa secretarul general al Consiliului Europei despre data la care respectivele măsuri vor înceta”[27].

Această dispoziție ridică probleme practice, având în vedere faptul că terorismul, respectiv lupta împotriva acestuia, sunt permanente, deci fiind imposibilă stabilirea unei limite în timp a măsurilor în cauză. Pe de altă parte, combaterea terorismului nu poate acea rezultate decât în prezența unor limitări ale drepturilor fundamentale, care implică supravegherea comunicațiilor sau a tranzacțiilor financiare, fiind limitate libertatea de expresie, viața privată sau secretul corespondenței.

Este necesară stabilirea unei demarcații clare între diferitele interese apărate, a unei ierarhii, fără a se aduce atingere însă esenței drepturilor fundamentale. „Conflictul dintre libertate și securitate nu poate fi caracterizat de egoismul unora, privilegiind libertatea lor în detrimentul siguranței altora, nici de cel al altora care vor să impună securitatea proprie în detrimentul libertății altora (…) Altfel, bunul simț trebuie să prevaleze, și soluții echilibrate pot fi și trebuie găsite: trebuie, fără îndoială, să fie puse în paralel valorile apărate și valorile sacrificate cu imaginea statului cu privire la necesitatea dreptului penal. Deși trebuie să ne ferim de devieri inacceptabile, trebuie să se poată lua anumite măsuri care derogă de la drepturile fundamentale, de vreme ce ceea ce acestea permit să se evite este preferabil neajunsurilor pe care le provoacă”[28].

Terorismul reprezintă cea mai importantă amenințare la adresa democrației și a preeminenței dreptului, iar statele trebuie să îl combată fără a nega drepturile fundamentale ale cetățenilor lor. La nivel european se încearcă păstrarea unui echilibru în această luptă, între măsurile de protecție și necesitatea salvgardării drepturilor și libertăților fundamentale.

Una din dificultățile de mai sus provine inclusiv din imprecizia noțiunilor, noțiunea de terorism fiind imprecisă, dovadă fiind cauza Chraidi contra Germaniei nr. 65655/01[29], în cuprinsul căreia unul din judecători se întreba, cu privire la noțiunea de „terorism internațional” dacă nu s-ar putea crede, folosind-o, că a fost creată o nouă categorie specifică de infracțiuni.

La nivelul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei au fost adoptate direcțiile de acțiune cu privire la terorism, acestea înscriindu-se în limitele indicate mai sus. Orice persoană trebuie protejată contra terorismului, dar drepturile fundamentale trebuie și acestea protejate. Pentru a se lua măsuri anti-terorism este necesară existența unui fundament legal, să nu fie arbitrare și discriminatorii, iar limitările la care sunt supuse drepturile și libertățile fundamentale să fie necesare și proporționale cu scopul urmărit.

Perchizițiile corporale ori ale locuinței, ascultarea convorbirilor telefonice și interceptarea comunicațiilor pe Internet trebuie să poată face obiectul controlului jurisdicțional, cu respectarea proporționalității și a fundamentului legal al acestor măsuri. De asemenea, orice măsură de acest fel trebuie să poată fi invocată în fața unei instanțe de judecată competentă, pentru a putea fi supusă controlului judecătorului, respectându-se astfel exigențele unui proces echitabil.

Dacă o persoană este privată de libertate deoarece a desfășurat activități teroriste, este necesar ca aceasta să fie tratată cu respectarea demnității umane și a celorlalte drepturi fundamentale. „Cu toate acestea, imperativele luptei împotriva terorismului pot cere ca tratamentul aplicat unei persoane deținute pentru activități teroriste să facă obiectul unor restrângeri mai importante decât cele afectând alți deținuți, mai cu seamă în ceea ce privește corespondența (inclusiv cea dintre avocat și clientul său), plasarea în locații de înaltă securitate sau dispersarea deținuților în diferite stabilimente penitenciare”[30]

În planul protecţiei drepturilor omului, toată această luptă împotriva terorismului se grefează pe limitări ale exerciţiului anumitor posibilităţi recunoscute ale omului: dreptul la viaţă, libertatea de a circula, libertatea de conştiinţă şi de exprimare, dreptul al protecţia vieţii private. „Războiul împotriva terorismului permite legitimitatea unor metode de război condamnabile şi condamnate din punct de vedere moral. Acelaşi lucru este valabil şi pentru necesităţile informării, care legitimează practici incompatibile cu dreptul internaţional, ilustrate de detenţia prelungită, în condiţii inumane, denunţate de Amnesty International, în tabăra de la Guantanamo, sau de actele barbare comise în închisoarea de la Abu Ghraib din Irak. Teroarea legală împotriva terorii imorale”[31].

La nivelul Uniunii Europene acuzațiile privitoare la detențiile secrete și tratamentul în diferite astfel de stabilimente au determinat formarea unei comisii de anchetă. După redactarea raportului, Președintele Adunării parlamentare a solicitat statelor membre, în temeiul art. 52 din Convenția europeană a drepturilor omului, „să furnizeze informații privind măsurile prevăzute de legislația națională, pentru a evita privarea de libertate care nu este recunoscută a unui individ și colaborarea în acest cadru cu o agenție a altui stat”[32], concluziile Comisie fiind că este posibilă lupta împotriva terorismului și apărarea, în același timp, a drepturilor omului.

La 27 iunie 2006, senatorul D. Marty și-a prezentat raportul referitor la detențiile secrete, arătând că există numeroase indicii cu privire la existența unui sistem de „externalizare” și de „subantreprenoriere” a torturii, indicând, totodată că preconizează o nouă ordine juridică mondială pentru a combate terorismul, lansând și un apel comunității internaționale să demonstreze că terorismul poate fi învins prin mijloace legale, dovedind astfel superioritatea modelului democratic fondat pe respectarea demnității ființei umane.[33]

În ceea ce priveşte restrângerile privitoare la dreptul la libera circulaţie, fiecare stat în parte are posibilitatea să reglementeze cum se aplică acestea şi cui, dar „aceste restricţii trebuie să fie «necesare într-o societate democratică» şi să satisfacă exigenţa proporţionalităţii”[34]. În sfera reglementată de acest drept intră restricţiile şi limitările la care sunt supuşi cetăţenii anumitor state care doresc să intre pe teritoriul altui stat, imperativul de a dobândi o viză de intrare anterior părăsirii teritoriului naţional, interdicţia pentru anumite persoane de a intra pe teritoriul altui stat.

Dreptul la protecţia vieţii private şi de familie cunoaşte, de asemenea, o suită de atingeri şi limitări, în acelaşi context al luptei contra terorismului. Cunoscut fiind faptul că teroriştii folosesc cele mai moderne mijloace de comunicare, sunt apreciate ca legale ascultările convorbirilor efectuate pe telefoanele mobile, interceptarea mesajelor pe pager, a mesajelor trimise pe internet sau a conversaţiilor deţinuţilor la vorbitor. Toate aceste atingeri şi limitări trebuie însă să se subsumeze, în primul rând, principiului proporţionalităţii, iar, în al doilea rând să fie dovedită cu certitudine necesitatea, pentru siguranţa naţională, a efectuării lor. De asemenea, „autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru prevenirea divulgării (de către presă) a acestora”[35].

CONCLUZII

Terorismul, cel care impune statelor măsuri de natură a limita exerciţiul drepturilor fundamentale de către cetăţenii săi, reprezintă o problemă importantă în ceea ce priveşte respectarea sferei juridice a individului. Atât timp cât teroristul – cel care omoară deliberat civili, prevalându-se de apărarea unei cauze – nu poate fi identificat cu precizie, în vederea menţinerii securităţii şi siguranţei fiecărui cetăţean, statele limitează acestuia din urmă drepturile şi libertăţile consacrate anterior. „Dificultatea combaterii terorismului privește adevărata provocare reprezentată de respectarea drepturilor fundamentale și eficacitatea acțiunii efectuată. Este vorba de un pariu pierdut anticipat, dimensiunea umană fiind, în mod obligatoriu, victima luptei împotriva terorismului. Este vorba de o chestiune extrem de importantă și delicată cu mize considerabile”[36]

Având în vedere scopul pentru care sunt impuse aceste limitări, respectiv anihilarea reţelelor teroriste şi recâştigarea libertăţii, considerăm că sunt necesare, cu singurul amendament că trebuie, în luarea acestor măsuri, să fie respectat întotdeauna principiul proporţionalităţii între măsura luată şi dreptul limitat. Lupta contra terorismului pare a avea două faze: „pe termen scurt, lupta presupune utilizarea forţei militare şi a altor instrumente de putere naţională pentru „a ucide sau captura teroriştii“. Pe termen lung, câştigarea războiului este condiţionată de câştigarea luptei de idei”[37].

Această luptă a ideilor, a impunerii celor care au în prim-plan omul, cu drepturile şi libertăţile sale fundamentale, izvorâte din dreptul natural, nu poate fi câştigată pe deplin decât în democraţie, iar „democraţia nu poate fi impusă cu arma ...[38]“ ea nu se ridică din cenuşa războiului şi dintr-un istoric de strădanii, acţiune civică şi dezvoltare economică.

Este puţin probabil ca democraţia să poată fi construită cu materiale exportate de o armată cuceritoare, eliberatoare, americană sau în umbra firmelor din sectorul privat şi a organizaţiilor nonguvernamentale americane. Democraţia se dezvoltă încet şi are nevoie de străduinţe indigene, de cultivarea instituţiilor civile locale şi de un spirit cetăţenesc sănătos, care depinde preponderent de educaţie”[39].

BIBLIOGRAFIE

  • Micescu, I., Curs de drept civil 1931-1932, Editura All Beck, București, 2000;
  • Freeden, M., Drepturile, Editura DuStyle, București, 1998;
  • Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011;
  • Tismăneanu, V., Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Editura Humanitas, București, 2013;
  • Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch. Democrația și alternativele ei, Institutul European, Iași, 2003;
  • Johnson, P., O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, 2014;
  • Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Litera, București, 2012;
  • Camous, T., Orienturi/Occidenturi. 25 de secole de războaie, Editura Cartier, Chişinău, 2009;
  • Voicu, C., „Terorism şi globalizare”, în volumul Globalizare şi identitate naţională, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006;
  • Renucci, J., F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009;
  • Frunzeti, G. Dulea, Psihologia terorismului în era globalizării, Edit. Centrului Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009;
  • Sudre, Fr., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006;

 

[1] Micescu, I., Curs de drept civil 1931-1932, Editura All Beck, București, 2000, pp. 53-54;

[2] Freeden, M., Drepturile, Editura DuStyle, București, 1998, p. 31;

[3] Kant, citat în Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 50;

[4] Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 51;

[5] Tismăneanu, V., Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 220-221;

[6] Apud Václav Havel, Summer Meditations, New York, Vintage Books, 1992 și To the Castle and Back, Knopf, New York, 2007, citat în Tismăneanu, V., Diavolul în istorie, p. 223;

[7] Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch. Democrația și alternativele ei, Institutul European, Iași, 2003, p. 36;

[8] Tismăneanu, V., [5], pp. 228-230;

[9] Johnson, P., O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, 2014, p. 678;

[10] Johnson, P., [9], p. 684;

[11] Johnson, P., [9], p. 693;

[12] Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Litera, București, 2012;

[13] Camous, T., Orienturi/Occidenturi. 25 de secole de războaie, Editura Cartier, Chişinău, 2009, p. 11;

[14] Camous, T., [13], p. 486;

[15] Voicu, C., „Terorism şi globalizare”, în volumul Globalizare şi identitate naţională, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006, p. 301;

[16] Camous, T., [13], p. 457;

[17] Camous, T., [13], p. 465;

[18] Renucci, J., F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 68;

[19] Lynn E. Davis, Globalization's Security Implications, RAND Issue paper, 2003, p. 4, citat de T. Frunzeti, G. Dulea, Psihologia terorismului în era globalizării, Edit. Centrului Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, p. 98.

[20] Voicu, C. [15], p. 302;

[21] Voicu, C. [15], pp. 302-303;

[22] Renucci, J., F., [18], p. 1059;

[23] http://www.consilium.europa.eu

[24] Articolul 27(3) din Tratatul Uniunii Europene, aşa cum a fost amendat de Tratatul de la Lisabona;

[25] Sudre, Fr., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 215;

[26] Cauza Mac Cann contra Marea Britanie, 27 septembrie 1995, citată în Sudre, Fr., [25], p. 215;

[27] Renucci, J., F., [18], p. 69;

[28] Renucci, J., F., [18], pp. 69-70;

[29] Citată în Renucci, J., F., [18], p .70;

[30] Renucci, J., F., [18], p. 71;

[31] Camous, T., [16], p. 470;

[32] Renucci, J., F., [18], p. 72;

[33] Citat în Renucci, J., F., [18], pp. 72-73;  

[34] Sudre,  F., [25], p. 248;

[35] Sudre,  F., [25], p. 319;

[36] Renucci, J., F., [18], p. 1060;

[37] Voicu, C., [15], p. 308;

[38] Voicu, C., [15];

[39] Voicu, C., [15], pp. 311-312.