h3 bg

(...) Acolo unde domneşte legea, nu mai este o voinţă umană, întotdeauna mai mult sau mai puţin schimbătoare care determină sfera în care se poate mişca fiecare, este o formulă gândită şi fixă, stabilă, mai puternică decât orice; prin ea se stabileşte libertatea practică şi utilă pe care Montesquieu a definit-o ca fiind „Această linişte a spiritului care provine din convingerea că fiecare poate avea certitudini”. Şi ce poate fi mai liniştitor decât a şti că totul este reglementat dinainte aşa încât previziunile şi consecinţele actelor să fie sub apărarea unei autorităţi impersonale şi invariabile, mai puternică decât voinţa tuturor?

Într-adevăr, omul supus legii pierde o parte din libertatea sa de acţiune; dar el nu renunţă la această parte decât pentru a se bucura de ceea ce are; dacă drepturile individului pierd din întindere, ele câştigă în securitate.

Dacă nu mai e independent, este cel puţin liber, atât cât viaţa socială i-o permite, ceea ce înseamnă că nu depinde decât de lege, şi poate să-şi folosească drepturile în măsura în care au fost reglementate şi garantate de lege. În această privinţă o lege, chiar imperfectă, valorează mai mult decât incertitudinile arbitrariului, aşa cum un pericol cunoscut e mai puţin de speriat decât o ameninţare necunoscută: oricât de odioasă poate deveni justiţia când ea e riguroasă şi dură, ea este de preferat domniei bunului plac. Montesquieu arată că „Libertatea este dreptul de a face ceea ce legea permite, şi dacă un cetăţean ar putea face ceea ce vrea, n-ar mai fi libertate pentru că şi ceilalţi ar avea aceeaşi putere.”

Chiar şi în aceste condiţii, protecţia individului trebuie să aibă, pentru a-şi atinge scopurile, o contrapondere care o limitează, care o împiedică să devieze. Dacă impunerea ordinii prin lege fereşte omul de riscul arbitrariului ea îl lasă expus voinţei legislatorului care, dacă este rău intenţionat sau prost inspirat poate deveni cel mai rău dintre flageluri: nedreptatea înarmată.

Legea, considerată ca mijloc de disciplină socială, nu valorează mai mult decât forţa când ea nu este decât expresia forţei; asta pentru că ea are de asemenea legile sale în afara cărora nu valorează mai mult decât pericolele pe care este chemată să le înlăture, căci, în prezenţa opresiunii organizate, nu-i mai rămâne celui oprimat decât o scăpare: insurecţia care este o întoarcere la starea primară, o descătuşare de forţe individuale.

Legea nu este dreptul, ea nu este decât manifestarea exterioară, decât expresia locală sau temporară, decât un instrument; dreptul nu este legea el este sursa legii. Nu legea este cea care face dreptul, ci dreptul este cel din care decurge legea. Între drept şi lege, dacă ţinem cont de progresul uman, sunt toate diferenţele care separă ideea de expresia ei, mai bună sau mai puţin bună şi care se poate traduce şi prin mijlocul folosit pentru a atinge un anumit scop. În consecinţă, este cu siguranţă greşeala celor care din imperfecţiunea sau instabilitatea legilor umane trag concluzia stupidităţii dreptului.

Că legile sunt tranzitorii, că variază în timp şi spaţiu, nu e nimic surprinzător. Exagerând puţin Blaise Pascal scria „Un meridian hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiţie pe care o influenţează un râu sau un munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo” [1].

Mai întâi trebuie spus că legile sunt creaţia omului şi dorinţa de a crea lucruri eterne este o ambiţie a omului care-i depăşeşte forţele astfel încât tot ceea ce face este perfectibil. Mai apoi, legi contrare la prima vedere, se poate observa la o privire mai atentă că au acelaşi fundament şi acelaşi scop. Permanenţa dreptului ca scop este perfect compatibilă cu instabilitatea legii.            

Care sunt legile care reglementează legile? Este problema filosofiei dreptului. Ele se rezumă la ideea unei justiţii superioare legilor statului, care se impune şi comandă legislatorului; ele formează dreptul în sensul cel mai elevat pe care gândirea îl poate concepe: idealul care trasează şi luminează drumul pe care legislatorul trebuie să meargă. A găsi protecţia exterioară a drepturilor sub forma unor legi, trebuie să se facă sub oblăduirea unor principii; pentru că legea nu este sinonimă cu dreptul, ea nu este decât manifestarea exteriorizată care uneori poate fi greşită. Dacă ea presupune existenţa unor principii, ele se află în afara ei şi deasupra ei; de supunerea faţă de preceptele sale, şi numai din ea poate ieşi securitatea completă, şi apărarea definitivă a libertăţilor individului.

Acestea sunt cele trei etape de dezvoltare a societăţii civile: întâi supunerea faţă de un stăpân apoi supunerea faţă de reguli şi în cele din urmă supunerea faţă de principii. Funcţionarea autorităţii s-a transformat cu timpul, ea a fost materială la început: forţa, a dobândit apoi un caracter moral şi rezidă în final într-o idee, aceea a dreptului.

Pretutindeni unde oamenii s-au reunit, între ei au existat conflicte, rezultate din opoziţia de idei sau din rivalitatea dorinţelor astfel că oamenii au ajuns la concluzia că trebuie să existe un anumit cod moral general respectat şi să existe în jocul vieţii şi al morţii nişte reguli recunoscute de toţi, chiar şi de aceia care le încalcă şi care să reprezinte un imbold şi o constrângere. „(…) Libertatea nu se poate manifesta decât pe fundalul unei societăți bine ordonate. Nu poate beneficia de libertate decât un om care este în relații optime cu ceilalți. Pornind de aici, revenirea la dreptul natural este absolut necesară”[2].

Să stabilească o disciplină şi o ordine în activitatea fiecăruia, pentru a salvgarda interesul tuturor, a devenit cea mai presantă nevoie a oamenilor care prin relaţiile dinte ei au dat naştere unei vieţi sociale. Şi astfel a apărut Statul ca instrument de neînlocuit pentru a servi drept arbitru, care să vegheze la respectarea regulilor şi să sancţioneze abaterile, stat care avea ca atribut principal autoritatea.

În căutarea identităţii dreptului s-a pus adesea întrebarea dacă acesta este un apanaj al statului sau un produs al oricărui grup social, sau este un dat natural, ideal, anterior oricărei reguli, neschimbat în esenţa sa. S-a vorbit chiar despre „un dreptar”[3] pe care omul îl are în firea sa şi care îi permite să elaboreze reguli.

Totuşi dreptului îi este indispensabil Statul, pentru că acesta din urmă are, mai presus de toate, puterea de constrângere care îi permite să acţioneze atunci când legile nu sunt respectate. Dar şi Statului îi este indispensabil dreptul pentru că prin intermediul acestuia statul îşi asigură legitimitatea şi poate institui un comportament general şi obligatoriu care să-i justifice şi perpetueze existenţa. Statul nu se reduce la drept iar dreptul nu se reduce la stat[4].(...)

STATUL ȘI DREPTUL - FENOMENE SOCIALE ÎN RELAȚIE, dr. Cezar TITĂ și dr. Dana TITĂ, The 6th International Conference on Law & Social Order 2017, 20-21 october 2017, Constanța

 

[1] Blaise Pascal citat în Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 43;

[2] Dănișor, Gh., Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 7;

[3] Popa, I., I., Substanţa morală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 7;

[4] Gilia, C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 4;