Tită&Tită - Societate civilă de avocați
EVOLUȚIA CONCEPTELOR DE DREPT ȘI DE STAT DIN PERIOADA PATRISTICĂ ȘI PÂNĂ ÎN SECOLUL LUMINILOR
(...) Începând cu sec. al XVI-lea, secolul marilor pasiuni şi idealuri, cel în care gândirea avea să evolueze, începe şi revendicarea drepturilor poporului, lupta împotriva spiritului autoritar al regelui; pentru ca în sec. XVII să înceapă revendicarea drepturilor individului împotriva Statului, drepturi care aveau să fie definitiv recunoscute în sec. XVIII ca principii ale modului de organizare ale societăţii civile avându-şi fundamentul în dreptul natural.
Odată recunoscut că drepturile individului uman izvorăsc din legile naturii, omul devine centrul societăţii civile. Din aceste idei izvorăsc aspecte practice: dreptul pozitiv nu are ca scop decât asigurarea legitimării prerogativelor individuale, copilul vine pe lume şi odată cu aceasta dobândeşte drepturi, proprietatea nu este decât o prelungire a personalităţii, iar contractele, cuvântul dat, trebuie respectate.
Toate aceste lucruri pot fi regăsite în opera lui Jean Bodin, care „este unul dintre fondatorii ştiinţei politice, ai dreptului constituţional comparat, ai filosofiei istoriei şi ai studiului comparativ al religiilor monoteiste, pe de o parte, şi al ateismului, pe de alta: un spirit deschis tuturor preocupărilor.”[1] Pentru acesta numai o politică morală poate duce la supravieţuirea statului: „Sfintele legi ale naturii vor ca sceptrele să fie smulse din mâinile conducătorilor răi pentru a fi puse în mâinile principilor buni şi virtuoşi”[2]. Suveranul trebuie să se supună doar dreptului natural, cel alcătuit din legi eterne, de la Dumnezeu. Însă în acest fel se ajungea la „excluderea oricărei protecţii a oamenilor împotriva violării legii”[3].
Urmând firul ideatic al Renaşterii, omul este pus în centrul preocupărilor doctrinarilor, fiinţa umană fiind cea care conţine, prin principiile înnăscute şi prin gândire, dreptul natural. „Principiul suprem este dreapta Raţiune la care însăşi Divinitatea nu poate să se opună atunci când se invocă principiile imuabile ale dreptului natural”[4]. Omul devine centrul societăţii, el este sursa puterii pe care o exercită singur sau prin reprezentare, iar legile sunt făcute pentru el. Rolul Statului este fără dubiu acela de a prelua dreptul la apărare al fiecărui individ şi de a-l da unei forţe publice în avantajul libertăţii. (...)
Ordinea şi legile care o generează sunt făcute pentru ca individul să fie liber, iar libertatea lui să fie garantată de către întreaga structură statală. Nimic nu este mai de preţ pentru om decât libertatea sa, iar „a renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile tale. Dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”[1].
Libertatea omului, ca drept natural al său, este inalienabilă, orice convenţie prin care s-ar renunţa la ea sau ar fi limitată, fiind nulă. În interiorul statului oamenii rămân liberi şi egali, ca în starea naturală, drepturile fiindu-le protejate. Dar nici o autoritate nu se poate legitima şi impune dacă nu se bazează pe norme de drept, care, la rândul lor, sunt izvorâte din voinţa generală. Aceasta din urmă constituie suveranitatea poporului, care, chiar dacă există la un moment dat organe sau indivizi care guvernează, poate fi oricând recăpătată.
Sensul justiţiei şi al supunerii faţă de ordinea dreptului nu poate apărea decât din organizarea socială, şi presupune abandonarea „dreptului natural” sau a „libertăţii naturale”, în vederea unei mai bune asigurări a propriei vieţi şi a promovării propriilor interese. Prin urmare trebuie să se dezvolte un drept pozitiv care să stabilească ceea ce justiţia urmează să reprezinte, pe care cetăţenii n-ar putea-o descoperi prin sentimentul lor spontan. Rousseau subminează vechea teorie a dreptului natural: actul convenţional al contractului fondează dreptul pozitiv din care rezultă moralitatea şi „dreptul natural”. Rousseau nu este însă un pozitivist, dreptul nu îşi este suficient sieşi, nu este drept decât fondat pe „legea fundamentală şi universală a binelui maxim pentru toţi”, singura ce face posibilă crearea unei ordini sociale stabile; însă poziţionând legea la baza statului şi a moralităţii, gândirea devine principiul şi conţinutul statului.
Aceste principii au constituit programul Revoluţiei franceze în epocă, teoriile dreptului natural, cu Rousseau ca cel mai important exponent, dobândind o foarte mare influenţă. Ulterior, aceste idei au dobândit caracteristica pozitivităţii, prin includerea în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, pentru ca mai apoi să devină premisa mai multor constituţii şi, în acest fel, a dreptului pozitiv din mai multe state în timpurile noastre.
(EVOLUȚIA CONCEPTELOR DE DREPT ȘI DE STAT DIN PERIOADA PATRISTICĂ ȘI PÂNĂ ÎN SECOLUL LUMINILOR, conf. univ. dr. Cezar TITĂ și dr. av. Dana TITĂ, Journal of Law and Public Administration, volume IV, 7/2018)
5. J.J. Rousseau., citat în Popa, N., [4], p. 181;
[1] Jean Bodin, Cele şase cărţi ale Republicii, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, București, 1996, p. 87;
[2] Idem, p. 88;
[3] Georgescu, Șt., [3], p. 49;
[4] Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 99;